„Un scriitor n-are nici o experienţă, el stă şi scrie”

Ioan Şerbu Publicat la: 24-02-2015

Succesul de vânzare al Anilor romantici, volumul de memorii semnat de Gabriela Adameșteanu, dovedește nu doar existenţa unor evenimente dincolo de literatură, dar și gradul de interes al publicului faţă de scrierile de non-ficţiune, faţă de realitate (la rândul ei, firește, divizibilă în faţete ficţionale individuale).

Citatul din titlu nu e rău intenţionat sau scos din context, cu toate că, în același interviu acordat lui Cezar Paul-Bădescu, Gabriela Adameșteanu afirmă anterior, despre biografiile scriitorilor, că „sunt mai frumoase câteodată decât un roman”.

Anii romantici, carte de amintiri neromanţate, gravitează în jurul fulminanţilor ani ’90-’91 și surprinde două puncte principale de ramificaţii: mai întâi, cele trei luni petrecute în America, în cadrul International Writing Program, cursul de scriere creatoare din Iowa City la care autoarea a participat alături de Mircea Cărtărescu, și, pe de altă parte, societatea românească postdecembristă, ale cărei scene sunt pe rând ocupate de personaje eteroclite: lideri romantici, „intelectualii lui Iliescu” și cei din opoziţie, anticomuniști mistificatori sau parveniţi pragmatici.

Nu este urmată o cronologie sau un „sinopsis”, amintirile migrând ireal de la un protagonist la celălalt, între lumi antagonice și totuși contemporane (Iowa City – București), între tipologii despărţite de un sfert de secol, bașca de momentul ’89, și totuși atât de asemănătoare ca structură (arivism, megalomanie, aroganţă) ori ca tehnică de ascensiune socială (manipulare, intimidare, șantaj). Perfect conștientă de volumul informaţiilor și de riscul încurcăturii în plasa memoriei, autoarea scurtează la maxim capitolele și ușurează, intercalează lectura: fragmente de interviuri, reflexii, documentare istorică, arbore genealogic, tensiuni, picanterii, discuţii, culise ale serviciilor secrete, politică, cenzură. Structurarea unui asemenea bagaj cere un romancier.

Valoarea documentară a mărturiilor este substanţială. Lucidă, Gabriela Adameșteanu știe că relatările sunt realitatea ei, nu realitatea. Uneori îngroșată, alteori trunchiată, eufemistică, maniheistă sau speculativă, realitatea surprinsă încearcă a fi cea a momentului de atunci și acolo, nu a prezentului retrospectiv (evident, mai nuanţat, mai tolerant, mai matur). Onestitatea și modestia acestei intenţii sunt cu atât mai mult de admirat cu cât în prim-plan apar nume cum ar fi Cărtărescu, Goma, Manolescu, Lovinescu, Pleșu, Dinescu, Culianu, Șora ș.a. Unele personalităţi sunt incluse în temele fugii și exilului, a disidenţei și „rezistenţei prin cultură”, a rolului intelectualului în comunism sau a „literaturii de sertar”, subiecte analizate cu mănuși, dacă nu de-a dreptul cu scepticism, cu tot potenţialul de controversă pe care le ridică: „Pentru mine, sintagma «rezistenţa prin cultură» este valabilă doar dacă ne gândim la faptul că scriitorii și artiștii care au optat să rămână au păstrat cultura acestei ţări, creând opere rezistente la timp, în ciuda presiunilor staliniste și a marilor privaţiuni materiale. Asta nu a însemnat însă o contestare politică reală. În privinţa rolului politic al intelectualilor, în genere, sunt tot mai sceptică. Majoritatea celor plecaţi nu au ales însă disidenţa, ci fuga: rămâneau în Vest după o călătorie, își cereau familiile. Era o emigraţie economică, pentru o viaţă mai bună, în libertate, pe deplin justificată; dar cei care din asta își arogă un rol de «revoluţionar», de contestare a regimului, îmi par în marginea imposturii”.

Actant și spectator, cu intransigenţă sau îngăduitoare, Gabriela Adameșteanu aplică asemenea tratamente de decantare exaltării societăţii postrevoluţionare, neexperimentată în exercitarea drepturilor și libertăţilor și cu atât mai puţin pregătită pentru competitivitatea capitalistă. Anii romantici – cu naivităţile, scandalurile și corupţia lor, cu instituţii înfiinţate peste noapte și contabilitatea de sertar – sunt fotografiaţi cu ochiul critic al activistului civic și al jurnalistului. Sunt ani ai experienţelor, nu ai scrierii. Să se fi datorat deceniului în care G. Adameșteanu a renunţat la scris?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe