Klein se întoarce

Claudiu Komartin Publicat la: 24-02-2015

Cititorii îndârjiţi (sau „experimentaţi”, conform nomenclatorului actual) de literatură știu că un poet nu trebuie crezut niciodată când afirmă, oricât de convins ar părea, că nu va mai scrie – sau cel puţin că nu va mai publica – poezie. De aceea, așteptam de câţiva ani ca „promisiunea” făcută de cumpătatul Mihai Ignat („E cazul să renunţ la alter ego-ul Klein și la pretenţia că sunt poet”) după Klein spuse Klein (Cartea Românească, 2006) să fie până la urmă încălcată. Era doar o chestiune de timp până când Ignat să decidă să-l pună din nou la treabă pe Klein, cu toate că (sau mai ales fiindcă) în anii aceștia scriitorul brașovean s-a concentrat pe teatru, unde a avut câteva confirmări (premii, montări, bruma de recunoaștere pe care o poţi dobândi la noi fără să emigrezi) ce îl așază într-un grup foarte restrâns de dramaturgi contemporani profesioniști, funcţionând, de bine, de rău, în pestriţa lume teatrală românească.

Însă de poezie nu te poţi dezbăra așa de ușor. Viciu costisitor, chiar și în perioadele de reabilitare și „abstinenţă”, ea nu dispare, ci își modifică la unii scriitori ritmurile și poate aria de acţiune. Harold Pinter a scris și a publicat poezie până spre sfârșitul vieţii (și nu a părut că o strecoară printre numeroasele texte dramatice și scenarii de film pe care le-a semnat), iar de la noi nici Sorescu, nici Vișniec, nici Dumitru Crudu (scânteietori, fiecare în linia sa, ca poeţi) nu au abandonat poezia, care le-a irigat corpusul dramatic. Cu cât este aparent mai lipsit de mărcile specifice ale poeticului (pentru gustul și educaţia unui cititor sau spectator mediu), cu atât se vede mai limpede că un text teatral e scris de cineva care are printre preo­cupările sale constante – și printre experienţele originare care l-au format – poezia.

Parcurgând-o cap-coadă, dar și citind la întâmplare din recenta Klein Reloaded (Charmides, 2014), m-am convins că noua carte a lui Ignat a meritat așteptarea. Poţi redescoperi în volumul de la Charmides câteva mărci ale unui discurs marca Mihai Ignat, dar poţi avea parte și de surprize, Klein Reloaded nefiind doar o reluare a observaţiilor ocazionale și a bilanţurilor de fapte, întâmplări și (false) concluzii ale acestui Klein „ocolit de revelaţii”, după cum îl clasa Alex Goldiș cu ani în urmă, dar calculat, minuţios, cerebral până la risipirea oricărui mister („Penibilul era acolo,/ sub ochii mei, cu sprâncenele/ împreunate vâna muște, prefera/ exactitatea”, p. 49).

Mecanismul care face și ţine la un loc textul funcţionează ca uns, dar nu sunt numai precizie & meșteșug în discursul lui Ignat, cu toată impresia de monotonie (asumată, de altfel, de către poet, without any fuss). În lumea lui Klein se trăiește și se notează cu un sentiment bine temperat al zădărniciei – și cu tot arsenalul de (auto)ironii, anticlimaxuri și subversiuni ale postmodernilor: „Băi, Cancer, și eu/ am avut melo-emoţii și hiper-/ atitudini. Nu tu câine, nu tu pisică,/ nu copil – știu, sunt un monstru./ (…) Nu poţi visa chiar totul, deși/ lumea se-nghesuie să-ţi ocupe spaţiul/ de sub calota craniană. Cei care/ mi-au reproșat, aveau dreptate. Cei/ care mi-au suflat în ceafă, au dreptate./ Cei care, toţi. Nu ești un smintit sublim/ sau o frază briliantă sau mesagerul/ secret al interioarelor. Nu ești maestrul/ pasiunii, nici administratorul blocului./ Doar multe vene, neîntrerupte/ de nici o lamă” (p. 16). Cartea poate fi citită de oriunde, cele patruzeci și nouă de poeme alcătuiesc un fel de șotron în care ai putea deconstrui și reasambla orice text și ar ieși un altul la fel de credibil. În Legolandul său poetic, principalul pentru Mihai Ignat este să monteze con­vingător frânturi de discuţie, propoziţii confesive, mici absurdităţi sau clișee pe care le alege și le îmbină insolit pentru a ajunge la câte o concluzie care poate aminti de zbuciumatul și nestatornicul Henry: „Mesianic și silenţios. Confirmat/ de toate radiaţiile. Dus mai departe/ pe calea terapiei./ Faci mai multe decât ai putea/ să faci, n-o să-ncerc să-nţeleg,/ sufletul silabisește fiecare/ nouă experienţă./ Klein s-a rătăcit și nu s-a întâmplat/ în pădure” (p. 44).

Având în vedere practicile discursive și direcţiile în care gravitează câţiva dintre cei mai buni poeţi de douăzeci și ceva de ani de astăzi, Mihai Ignat mi se pare, la aproape două decenii de la debut, unul dintre cei mai actuali poeţi de factură minimalistă din literatura prezentului: „Asta-mi place la nebunie, când eul liric/ moare lângă foc/ iar filmarea se face sub cearceafuri,/ albe, normal, și nu mai e vorba de moarte (…)./ Eu? Nu mă mai opun, dat fiind că acţiunea/ provoacă reacţiune de forţă egală – sfat/ pentru oricine, ca un coridor/ pe care lumina e-ngustă și te face să/ clipești mai des decât media./ (…) Nu-l prinde să fie discursiv, retorica/ o lasă moștenire fără să se fi atins/ de ea, știe că nu-i neapărat un bine, dar cum/ viitorul n-are o singură cheie,/ se relaxează” (p. 14).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe