Sarkis: La celălalt capăt al curcubeului

Maria Bilaşevschi Publicat la: 24-02-2015

Desfășurat pe o perioadă de cinci luni (15 mai – 7 septembrie), demersul La celălalt capăt al curcubeului al artistului de origine armeană Sarkis Zabunyan (născut în 1938 în Istanbul și activând preponderent în Paris), iniţiat de Institutul Francez din București, curator Irina Cioș, impresionează prin spaţiile alese pentru desfășurarea expoziţiei, dar mai ales prin conţinut. Nu există un punct de plecare sau de sosire, fiecare spaţiu ales – Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Artă Contemporană sau Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană – fiind păstrătorul și transmiţătorul unui concept.

Cu instalaţia din cadrul MNAC, denumită Între cer și pământ, am intrat în universul lui Sarkis. Poate, la o primă vedere, pare o facilă fixare a unui concept sub un titlu prea simplist, însă, odată cu intrarea în spaţiul instalaţiei, treci de la starea de privitor pasiv la cea participativă. Curcubeul din neon, cu linii discontinue, ce-ar putea fi la fel de bine liniile făcute de un seismograf, tronează în spatele unor biciclete acoperite cu pene și al unui cărucior cu rotile. Neonul a fost o alegere frecventă a artiștilor conceptuali, servind fie ca instrument tautologic (J. Kosuth), fie pentru a crea contrast cu obiectele preluate din natură – antipozii civilizaţiei (M. Merz, P. Calzolari) ș.a. Pentru Sarkis, acesta este un instrument cu care articulează forma într-un anumit spaţiu, dar și unul care creează o stare de „delir”, delimitând în perimetrul dat un spaţiu de tranziţie. Și artistul, și spectatorii sunt parte a curcubeului, prinși între doi poli alegorici, cerul și pământul, idealul și realul, spiritualul și materialul. În conturarea acestui curcubeu, artistul a fost influenţat cu certitudine de marile frământări politice, traduse implicit în frământări personale (revoltele din Istanbul de acum un an), suprapunându-le bicicletelor și scaunului cu rotile înaripat (obiecte înzestrate cu suflet).

Timpul petrecut pentru descifrarea acestei instalaţii se dilată, curge mult mai încet, datorită fondului sonor: Litany for the Whale (John Cage, 1980). Pe acordurile a ceea ce ar părea un cânt gregorian, vocile par să recite o incantaţie, urmând un set de instrucţiuni prestabilite. Odată încetinit ritmul, vom observa că Sarkis impune un ton grav, solemn, în care „binele” sau „răul” au forme la fel de sinuoase precum curcubeul.

În sălile Muzeului Ţăranului Român, Din zori la asfinţit cuprinde o serie de fotografii alb-negru de mari dimensiuni, extrase din filme iconice (regizate de Tarkovski). Artistul subliniază că acest spaţiu reprezintă „devenirea”. Portretele de copii (triști ori melancolici) sunt puse în opoziţie cu niște costume colorate, realizând o punte care evidenţiază și aproprie trecutul de prezent. Conceptul lui Sarkis este o continuare pluriculturală a unei antropologii spirituale. În același ton, 19380, o lucrare din neon ce reprezintă data nașterii artistului, este proiectată în viitor prin adăugarea cifrei 0, nu atât un demers narcisist, de dăinuire eternă a creaţiei sale, cât o proiecţie în viitor a întregului concept, a spaţiului încărcat de spiritualitate.

În spaţiile CIAC, sub titlul Memoria este vie, amintirile sunt încremenite, artistul îmbină elemente ce ţin de istoria și experienţele personale cu cele care ţin de modelele culturale ale diferitelor societăţi. Se observă o abordare a multiculturalităţii din perspectivă postcolonială, o resurecţie a memoriei care coexistă și fuzionează, folosită ca un instrument narativ pentru a fixa un anumit tip de amintire.

Întregul discurs artistic pare a fi un imens puzzle care, după multiple compuneri și descompuneri, se relevă ca un demers pur afectiv, care nu prezintă sensuri plate, ci vrea să stimuleze imaginaţia și să inspire contemplarea. Însă eterogenitatea acestui demers disipează pe alocuri mesajul, purtându-te mai degrabă într-un carusel emoţional decât într-unul de concepte.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe