Există nenumărate Americi

Gabriela Adameşteanu Publicat la: 24-02-2015

M-am întors în America în decembrie 1994. Mintea nu îmi mai era aburită de idealismul anilor romantici, căpătasem sânge de jurnalistă și asumasem condiţia de manager de presă. Lucram zilnic, 10-12 ore, inclusiv weekendurile, încordată, obsedată să ţin în viaţă 22, revista de opoziţie, aruncată într-o economie de piaţă sălbatică.

De curând, am aflat că, atunci când fusese înfiinţată, Stelian Tănase, Alin Teodorescu și Gabriel Liiceanu ar fi plătit o sumă iniţială. Pe urmă ar fi existat propunerea unei societăţi pe acţiuni, abandonată în vâltoarea evenimentelor (Piaţa Universităţii, alegerile, mineriada din 13-15 iunie etc.) sau respinsă de adunarea generală a GDS.

Așa fusese respinsă și oferta, venită în ianuarie ’90, din partea lui George Soros ca GDS să administreze viitoarea lui Fundaţie pentru o Societate Deschisă. Îmi amintesc momentul, chiar și persoane care au pledat împotrivă (Mariana Celac, Pavel Câmpeanu). Eu habar n-aveam ce înseamnă o fundaţie și n-aș fi putut prevedea importanţa ei viitoare. Avea să fie condusă în primii ani de Alin Teodorescu și Sandra Pralong, atunci venită din New York.

Dar cum ajunsesem din nou în America, după trei ani?

Mihai Botez, proaspăt ambasador al României la Washington, introdusese și 22 pe lista publicaţiilor care urmau să „acopere” întâlniri româno-americane la sfârșitul acelui an. Gest datorat probabil vechii noastre prietenii, pentru că, în timpul președinţiei lui Iliescu, 22 nu era invitată nicăieri.

După ce programul oficial s-a terminat, Mihai Botez m-a invitat să mai rămân la Washington de Sărbători.

Am rămas și în ianuarie, la reședinţa lui din strada 30. De la fereastra camerei mele fără perdele vedeam în faţă Ambasada Iranului și mă simţeam în vitrină: îmi imaginam că stau sub trei rânduri de microfoane. Dar mai ales simţeam presiunea „lumii bune” din Washington, care îl privea cu ostilitate pe ambasadorul Botez. Directorul postului de radio Europa Liberă îmi spusese că eu, șefă a unei reviste de opoziţie, nu trebuie să locuiesc la reședinţa lui. Mi s-a părut absurd, toată „politizarea” mea, atâta cât a fost, se datora influenţei lui Mihai Botez, disident în anii ’85-’87, când ne vedeam frecvent…

M-am simţit tot timpul jenată de felul în care îl boicotau cunoștinţele mele din „lumea bună” a emigraţiei din Washington. ( Singurul care a făcut excepţie a fost Volodea Tismăneanu, care a avut o seară de conversaţie cu mine și cu Mihai). Nu puteam să-mi explic de ce, în același timp, se bucura de mare simpatie în mediul românesc fostul ambasador, Aurel Dragoș Munteanu, răspunzător (nu numai în ochii mei) pentru manipulările Televiziunii Române după revoluţie.

Altminteri, ca adeptă a „frontului” „Jos Iliescu”, aveam dispute cu Mihai. El spunea că prioritatea este România, pe care o reprezenta. A venit vesel într-o seară fiindcă ratingul de ţară urcase, altădată fiindcă îi aranjase unui înalt oficial român o partidă de tenis cu Bush Jr.: diplomaţia se face (și) prin astfel de întâlniri private, mi-a spus. Cei doi jucători vor fi la putere peste câţiva ani, atunci când România va intra în NATO.

Mihai suferea pentru că opoziţia îl rejectase ca prim-ministru și în mai multe seri mi s-a plâns de felul cum s-a purtat cu el Dorin Tudoran, care nu mai voia să-l vadă și i-ar fi trimis înapoi cărţile cu o dedicaţie jignitoare. De altfel, Monica Lovinescu povestește în jurnalele sale din acei ani că Dorin Tudoran îl acuza pe fostul lui prieten Mihai Botez că este securist. La vremea aceea nu exista CNSAS și nici dosare deschise.

Nu-l cunoșteam pe Tudoran decât din spusele fostului meu prieten Marius Robescu (rezervat cu privire la talentul său poetic) și ale lui Mihai Botez, care îmi vorbise cu mult drag de el prin 1987 (că i-ar fi trimis texte la Europa Liberă, că l-ar fi ajutat să emigreze etc.).

Mai târziu, mi-am dat seama că, în puţinele luni cât a fost ambasador, Botez (peste cinci luni avea să moară) a fost supus unor mari presiuni. Probabil avea și dușmani personali. Să-i fi deranjat și pe anumiţi diplomaţi/jurnaliști americani cu studiul său despre Relaţiile româno-americane, în care a criticat politica americană de a-l sprijini mult timp pe Ceaușescu?

Singura mea preocupare însă era să fac fund rising pentru 22: mergeam în fiecare zi la o altă asociaţie/fundaţie americană, cu o prezentare a revistei 22 și un CV al meu care începea cu „întreaga mea energie am dedicate-o revistei” etc.

Călăuza mea a fost Valentin Feynes, un cercetător chimist care lucra într-o mare companie farmaceutică. Iubea America, era mândru de ea și de el, cel care de pe malurile Dâmboviţei ajunsese pe cele ale Potomacului, într-o poziţie profesională care îi punea în valoare calităţile. Părinţii lui rămăseseră în cimitirul evreiesc din Bd-ul Mihalache și mă gândesc la ei atunci când trec pe-acolo.

Inteligent, agreabil, sociabil, Feynes, a redactat prezentările și CV-ul meu, a găsit contactele, a utilizat feedbackurile etc. Va publica și câteva texte în 22, printre altele, unul despre tragedia unei mătuși, evreică bucureșteancă, omorâtă în Transnistria împreună cu copilul ei. Se aflase în vizită la rudele din Bucovina în momentul deportărilor.

Nu există o Americă, există nenumărate Americi, îmi repeta Valentin. Ca și viaţa, America era inepuizabilă și mi-a arătat acolo, la Washington, în ianuarie 1995, una dintre feţele ei atrăgătoare. Intram în holurile imense și elegante ale instituţiilor, la înalţi oficiali americani, de la care obţinusem interviuri pentru 22. Mergeam la restaurante cu specialiști pierduţi de România și câștigaţi de America, pe care mă străduiam să-i abonez la 22. Am văzut „visul american” împlinit în mai multe variante: Feynes făcea parte dintr-un grup de oameni „reușiţi” din exil. Eram și eu pragmatică, deși frecventul make money încă îmi rănea susceptibilităţile de produs al educaţiei comuniste.

M-am întors în România cu noi abonaţi preţioși și cu un grant de 30 000 de dolari pentru 22 de la o fundaţie americană: jumătate pentru calculatoare noi în locul celor vechi de la Soros și o sumă care ne completa pierderea pe care o justificam anual. O lecţie de manageriat transparent, cu salarii trecute integral pe cartea de muncă, cu impozite, hârtie și tipografie plătite la vreme.

 

(Fragment din volumul în curs de apariţie Meserii nerecomandate femeilor)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral