Ovidiu Lipan Ţăndărică

Andrei Giurgea Publicat la: 24-02-2015

Se reinventează mereu. Este actual și niciodată nu uită de unde a plecat. Pe unde trece, lasă ceva din harul și talentul său. A scris pagini de istorie în muzica românească, alături de trupe dintre cele mai importante (Roșu și Negru sau Phoenix). Cu fiecare proiect a adus ceva nou în peisajul autohton, iar folclorul a fost de fiecare dată o sursă de inspiraţie. „Renașterea”, „Bachita”, „Getica”, „Visul toboșarului” sunt doar câteva dintre producţiile artistului, care și-au pus amprenta asupra unor pagini muzicale legendare. Recent, alături de bunii și vechii săi prieteni de la Phoenix, a pus bazele proiectului „Pasărea Rock”.

 

La ce vârstă aţi văzut pentru prima dată o tobă?

Ideea este că m‑am născut într‑o parte a Iașului și într‑un timp în care încărcătura aceea istorică a făcut în așa fel încât să am o copilărie extraordinară. N‑am trăit comunismul acela despre care se vorbește, de prin anii ’60. Bine, după aceea, prin ’70 și ceva, după ce s‑a întors Ceaușescu din Coreea, a început să fie mai strânsă cureaua, au fost și presiuni asupra culturii și acolo a fost durerea noastră cea mare. Anii ’63‑’64, în partea aceea a Iașului, au fost o perioadă când în faţa curţii aveam o multiculturalitate deosebită, greci, armeni, lipoveni și ţigani. Cultura s‑a întrepătruns și duceam o viaţă în care timpul rămăsese pe loc.

 

Ca‑n Moromeţii lui Preda!

Da, am trăit acolo o stare de imponderabilitate, puteam să ne desfășurăm cultural foarte divers. Aveam în curte două familii de evrei, în spate stăteau Zumstein și în faţă Lichtemschfeld. După aceea, aveam prieteni ţigani, care cântau la nunţi și mă luau și pe mine cu ei. Când sărbătoream Paștele evreiesc, cântam cu acordeonul, iar după aceea evreii cântau la Paștele nostru. Trăiam într‑o formă de spiritualitate ecumenică.

 

Și era un schimb cultural reciproc.

Da, eu nu aveam graniţe. Am fost unul dintre copiii foarte răzvrătiţi cumva, cu o personalitate foarte puternică. Mă întrebai de tobe. Păi, când am început să merg, mă ţineam de tobe, pentru că bunicul meu a fost percuţionist. Am avut ocazia să „dau în ele” de foarte mic și în momentul acela s‑a creat acolo o legătură destul de puternică, care, până la urmă, a fost și destinul vieţii mele.

 

„La muzică n‑am avut note mari...”

Povesteaţi de firea dumneavoastră răzvrătită. V‑a ajutat de‑a lungul timpului?

Da, absolut. Am avut o formă demiurgică din care m‑am hrănit și am trăit în spaţiul în care am reușit să creez o stare de armonie continuă, o stare de întuneric și de lumină. Cred că la naștere a fost ceva care m‑a îndrumat spre un făgaș pentru a mă ridica la un nivel anume. Am ajuns să‑mi cunosc sinele și să am un nivel de percepere a lucrurilor dintr‑un punct de vedere din care foarte puţini ajung să vadă lumea. Cred că asta nu are neapărat vreo legătură cu forma culturală dictată. Am repetat clasa întâi, la muzică n‑am avut note mari, cum li s‑a întâmplat și altor mari muzicieni. Se întâmplă lucruri care nu au nici o legătură cu mersul real, iar eu știu că mi‑am depășit nivelul de fiecare dată, dar pentru asta a trebuit să mă reîntorc în timp și să reiau tot ce am făcut superficial.

 

Cred că aici este esenţa personalităţii dumneavoastră, pentru că de fiecare dată aţi revenit la origini, chiar dacă aţi fost și în străinătate.

Absolut. Am trăit foarte intens și cu un patriotism absolut deosebit și starea, și mirosul, și parfumul Ieșilor. Iar acei șapte ani de‑acasă, care, după părerea mea, sunt foarte importanţi, i‑am trăit cu milostivirea, cu bunătatea lui Dumnezeu. Am avut o bunică ce „a spălat păcatele” familiei pentru nu știu câte generaţii, o sfântă, după părerea mea. Manifesta o ospitalitate dusă la extrem faţă de oricine intra la noi în casă. Ușa noastră era deschisă mereu, iar libertatea și ospitalitatea aceea mi s‑au transmis și mie. Am încercat să merg mereu în pas cu timpul, pentru că în momentul când te așezi împotriva lui, te îmbătrânește înainte de vreme, ajungi să ai probleme în a conștientiza cine ești, până la decepţii și probleme grele. Să nu creadă cineva că noi, artiștii, avem peste noapte tot ce vrem. Pot să spun despre mine că și atunci când dorm creierul meu cântă. La mine e un permanent schimb de energii care‑mi creează o stare de bine și sinceritate faţă de tot ceea ce înseamnă lumesc. Nu cunosc senzaţiile de invidie sau răutate.

 

Aţi intrat devreme în lumea artistică, aveaţi 13 ani. Aţi conștientizat acest lucru atunci?

Da, am conștientizat acest lucru și am simţit că sunt deosebit. De asta spun: cred că mi‑am solicitat mult îngerii, un batalion de îngeri i‑am adus după mine și i‑am obosit, pentru că sunt un neliniștit într‑o continuă căutare. A fost și este o căutare conștientizată, adică nu mă pierd în rătăcirea asta în care foarte mulţi dintre noi își pierd reperele. Există riscul să te pierzi, să nu înţelegi cine ești. Dacă nu mergi cu ochii deschiși prin lume și nu afli cine ești, ai surpriza să deviezi și să ajungi să ai depresii foarte mari.

 

Dumneavoastră aţi aflat cine sunteţi?

N‑o să știi niciodată, pentru că e o cunoaștere de sine care te îndrumă și îţi asigură un anumit confort. Dar noi, cum am venit, până la urmă, așa o să și plecăm. Noi am venit aici pentru căutarea asta și pentru a ne supune unor reguli pe care nu le vom ști niciodată. Cele zece porunci au însemnat primul drept civil. Pentru mine, să trăiești împreună cu celălalt înseamnă democraţie și să nu‑i faci celuilalt ceea ce nu‑ţi place ţie să ţi se facă, să ai un respect de sine și faţă de cei din jurul tău. Asta e cu adevărat important. De ce oare omul merge pe un făgaș greșit, căutând întunericul, și nu lumina? Trebuie să trăim altruist, cu o deschidere și o forţă energetică extraordinare, pentru că ceea ce dai exact aceea primești. Asta ne influenţează nu numai viaţa proprie, ci și locul în care ne mișcăm. Cred că Paradisul este aici și ar trebui să ne creăm o stare de bine și să dăm din noi numai bunătate.

 

„Am trăit începuturile unei forme culturale planetare”

Să vorbim despre anii ’70‑’90. Ce însemna pe atunci să ai un disc pe care să‑l asculţi, iar apoi să încerci să reproduci muzica de pe el?

Am ascultat foarte multă muzică, iar la 13 ani aveam deja o formaţie în care cântam la Iași, Club 69. Cu un vocalist, Petrică Prisăcaru, și cu Paxino la chitară, care acum am înţeles că este președintele sanitologiei prin Germania sau America… Au fost niște oameni la Iași cu o cultură și o forţă de creaţie extraordinară și de asta sunt sigur că aici există și un reactor atomic cultural, ceva care ne creează o stare benefică de a persevera, de a ajunge undeva, de a depăși o anumită viteză a timpului. Poate că și datorită acestui fapt avem atâta cultură, pentru că am avut oameni care și‑au depășit condiţia și un anumit stadiu energetic în partea asta a României. Ascultam foarte multă muzică și cântam Rolling Stones, Los Bravos… Repetam cu două tobe mari. La un moment dat, în ’68, eram atât de bine pus la punct cu ceea ce însemna muzica și trendul mondial muzical, încât pot spune, spre uimirea multora, că am trăit începuturile unei forme culturale planetare. Am trăit un val de cultură în care beat‑ul, chitara, pictura, teatrul și sculptura erau într‑o stare de renaștere. S‑au creat genuri noi atunci. În ’70 am trăit alături de Roșu și Negru, care a luat fiinţă la Iași, cu niște instrumentiști extraordinari și cu aranjamente speciale. Formula aceea, cu Nancy Brandes, cu mine, cu Florin Marcovici, cu Dumitru Grigoraș la flaut, cu Nichi Dorobanţ la chitară… Am fost promovaţi în acea perioadă foarte grea și am fost susţinuţi de oamenii din media. Poate că și datorită faptului că aveam harul unui copil‑minune pe vremea aceea, am rămas și am perseverat muncind foarte mult. Proiectarea numelui și a imaginii mele asupra celor care m‑au văzut și m‑au îndrăgit de‑a lungul anilor a fost foarte puternică. A urmat perioada în care am cântat în Phoenix…

 

Cine v‑a dat porecla?

Publicul. Când am ajuns la Preoteasa [actuala Casă de Cultură a Studenţilor din București – n.n.], parcă eram tras de aţe, parcă eram o păpușă. La ora 21.00 eram un băiat simplu de la Iași, printre toţi acei simandicoși de la Cluj și București, iar la ora 23.00, când am coborât de pe scenă, eram Ovidiu Lipan Ţăndărică.

 

Aţi pomenit de perioada Phoenix. Aș vrea să vorbim despre albumul „Cantafabule”.

E un album de referinţă în istoria rockului românesc. Sigur, am fost protagoniștii lui și am participat efectiv la realizarea albumului, fiecare manifestându‑și personalitatea, așa cum, de altfel, se simte și acum pe scenă la Pasărea Rock, un super grup în care ne‑am reîntâlnit eu și capul Mircea Baniciu, apoi violonistul Mani Neumann și Cristi Gram. Mai lipsea Nicu Covaci și ar fi fost un Phoenix ideal.

 

„Românului, când îi este mai rău, se salvează prin umor şi autoironie”

Vreau să știu dacă în acea perioadă vă simţeaţi liber. V‑a influenţat în vreun fel perioada comunistă?

Noi am fost mai îndrăgiţi. Nu am avut nici o problemă, nici la Iași, nici pe litoral. Stăteam de vorbă cu cei care asigurau ordinea prin locurile în care mergeam de parcă erau prietenii noștri. Vedeau ce făceam și ne respectau. Nu am simţit că aș fi fost urmărit și nici nu m‑a interesat să văd ce scrie în dosarul meu, să văd ce „prieteni” mi‑au făcut „acte de binefacere”. Trebuie să avem cu toţii puterea să iertăm.


Cum e umorul la români?

Păi, românului, când îi este mai rău, se salvează prin umor și autoironie. E o meteahnă de‑a noastră, dar când se întrece măsura, ieșim din pădure și s‑a terminat. Avem o fire lirică, înduioșătoare, lacrimogenă, dar și tulburătoare, plină de energie și explozivă. Trebuie să învăţăm să ne stăpânim, pentru că am intrat în Europa cu o energie pozitivă, pe care trebuie să o păstrăm.

 

V‑aţi părăsit ţara și aţi plecat în Germania, dar v‑aţi întors la origini, pentru că, așa cum mărturisea și Enescu, oriunde aţi plecat, mereu v‑aţi dorit să vă întoarceţi acasă.

Am plecat în Germania într‑un moment de explozie a activităţii mele. A fost și o răzvrătire a eului, care‑și dorea mai mult, competitivitatea și ieșirea din colivie…

 

Când aţi revenit, aţi spus că v‑aţi simţit singur aici, în ţară.

Nu mai aveam pe nimeni din familie. Când am ajuns la Iași, ai mei nu mai aveau nici cruci la morminte. Mi‑am adunat prietenii din copilărie și am făcut un cavou. A fost o dramă, pentru că am simţit că mi‑a ars toată tinereţea, toată copilăria.

 

V‑aţi revenit repede?

Sigur că da. Eu mă mulez ca apa, iau forma locului în care sunt nevoit să trăiesc.

 

„Când crezi în valoare şi respect reciproc, sigur ies lucruri bune”

După atâţia ani, care este visul toboșarului ţăndărică?

Visul toboșarului ţăndărică este să continue lucrarea „Dacica”, cu un text cu impact foarte puternic, tradus eventual în latina veche. Doresc să pun proiectul în scenă la Iași, mai ales că aici mi s‑a acordat titlul de ambasador cultural în cadrul proiectului Iași – Capitală Culturală Europeană. Mi‑aș dori să fie filmat la Iași și să fie dus în capitalele europene. Vom face asta cu orchestra Filarmonicii, cu corul și cu tot ce avem noi aici, chiar și cu balet. Să închidem cercul cu tot ceea ce avem noi, iar publicul să aibă senzaţia că „gustă” puţin din România.

 

Sunteţi mulţumit de ceea ce aţi făcut până acum?

În nici un caz nu am nimic de regretat.

 

Vă simţiţi respectat în România?

Relativ.

 

De ce?

Pentru că respectul poate să fie și libidinos. Sunt un om foarte direct și accept să nu fiu băgat în seamă.

 

Din „garda veche” aţi fost singurul care a dorit să rămână în Phoenix. Aţi cântat cu Nicu Covaci până în ultimul moment.

Da, până când mi s‑a spus să vin la aniversarea a 50 de ani de Phoenix și nu m‑am regăsit fără Mircea Baniciu, fără Josef Kappl, alături de un Gheorghe Zamfir sau un Grigore Leșe, pe care l‑am adus de multe ori alături de mine la Sala Palatului. Am vrut un concert Phoenix pur, nu cu mulţi invitaţi și nu neapărat la Ateneul Român. Atunci am spus că e mai bine să mă retrag și să‑mi văd de treabă. Am vrut să fac ceva nou și cu o energie aparte, iar asta se simte în Pasărea Rock. Aici nu există o ierarhie sau cineva care să conducă trupa. Când crezi în valoare și respect reciproc, sigur ies lucruri bune.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe