Locuri de voroavă politică

Roxana Patraş Publicat la: 24-02-2015

Cum istoricii au sesizat deja potenţialul factologic al oratoriei politice din secolul al XIX-lea, rămâne să ne întrebăm cât de consistentă rămâne legătura dintre formele artistice (literatura, în special) și aceste discursuri livrate de la tribuna Parlamentului sau din poziţii mai puţin oficiale. Pentru specificul societăţii românești de atunci, relaţia estetic-politic se ilustrează prin suficiente texte în care enclavele estetice (de la locul comun la citatul in extenso) sunt supuse unei mișcări de flux și reflux; ele vin din tradiţia culturală locală sau europeană, se instalează între ideile politice pentru a le nuanţa, însă nu își pierd niciodată pretenţiile transfiguratoare. Dacă vom fi curioși, vom descoperi patosul citării unor versuri din Eminescu, Bolliac, Hugo sau Vigny chiar în Parlamentul Principatelor Unite, un „tânăr” parlament, de fapt, fondat abia în 1864.

Însuși Eminsecu înfierează, în versiunile manuscrise ale Scrisorii III, situaţiile când diferiţi politicieni se sprijină pe citate greșite din Schopenhauer. Nota bene: problema nu ar fi aceea a inserţiei citatului în speech-ul politic, ci a punerii în circulaţie a unui citat eronat. Ehei, oamenii acelor vremi aveau suficient timp să recurgă la literatură cu toate că zoreau – care cu condeiul, care cu bastonul, care cu lornionul – să întemeieze România modernă.

Pe marginile baricadelor parlamentare, avem toate motivele să credem asta, se permitea chiar mai mult decât atât. Printre foteluri și sofale tapisate, printre console neoclasice și comode Biedermeier, polemicile acute din cadrele Parlamentului (unde, nu-i așa?, se dezbăteau principii și legi) se domolesc sub impresia luxului și a bunăstării. Oratoria extraparlamentară e înclinată să recurgă la formule mai puţin tensionate. Rostit monologal, în momente de efuziune sau exaltare, discursul pronunţat în afara Parlamentului nu răspunde acelui pattern al întreruperilor, intervenţiilor și inserturilor în text, specific dezbaterilor în for. Este, cum am zice azi, one man’s show.

Printre locurile de voroavă politică se numără Sala „Dacia”, Sala „Ioji”, Sala „Slătineanu”, Sala „Herdan”, Sala „Orfeu”, amfiteatrele elegantei universităţi „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde se ţineau prelecţiunile Junimii. Apoi, întâlnim numeroase specificări despre reședinţe private precum palatele prinţului Grigore Sturdza, casa Băleanu, casa Pogor ș.a. Sub primul nume (legat de Grand Hôtel de la Dacie) se ascunde, de fapt, o largă încăpere din Hanul lui Manuc, cumpărat de Lambru Vasilescu prin 1870 și folosit ca sală de bal sau de teatru bulevardier. Se zice că pentru distracţiile de la „Dacia” nu trebuia respectată neapărat eticheta de la Naţional. Se admitea aici mai ales poporul de rând, cel care venea la teatru cu capul descoperit. Convocate într-un astfel de spaţiu, nici întrunirile politice nu mai urmau protocolul parlamentar. Vorbele unor oratori precum Alexandru Lahovari sau Take Ionescu formau deja o sensibilitate populistă în rândurile conservatorilor, în timp ce accentele grele ale unui Nicolae Filipescu duceau auditoriul liberal pe culmile anarhiei.

Găzduind alte câteva întruniri ale conservatorilor, setting-ul din Sala „Herdan” aparţine deja altui film. Tot în jurul lui 1870, Jaques Herdan construiește un hotel fastuos, una dintre locaţiile de lux ale Bucureștiului. Lumea politică va fi așadar atrasă atât de facilităţile confortului modern (apă curentă, canalizare, iluminat electric), cât și de plăcutele inutilităţi culturale, printre care un salon de lectură și o galerie unde au fost expuse tablouri de Tiţian, Fragonard sau Cranach. Rafinat de plăcutele înlesniri ale tehnicii și de înalte exigenţe estetice, spaţiul acomodează discursul politic într-un ambient cultural. Duse sunt vremurile când liderii politici își testau ambitusul vocal pe Câmpia Libertăţii sau în faţa Catedralei de la Blaj!

Spre sfârșitul secolului, cele două partide „istorice” încap pe mâinile unor palatini, Dimitrie A. Sturdza și Gheorghe Grigore Cantacuzino, care stabilesc standardele elaboratului stil fin de siècle. Chiar dacă nu se impun ca voci redutabile, noile modele de lideri politici accentuează, prin postură și discurs, relaţia estetică dintre spaţiul vorbirii politice, calitatea gesticulaţiei și exigenţele lui ars bene dicendi. Deși Cantacuzino, zis „Nababul”, nu-și scotea mănușile din piele de căprioară nici măcar când trebuia să-și salute colegii de partid sau din Parlament, se spune că toată lumea voia să îl imite și să deţină măcar un mic Trianon, ca la Florești. Purtat prin încăperi fastuoase, care îi răsfrâng imaginea în minunate oglinzi veneţiene, politicianul român s-a deprins cu purtatul mănușilor, cu salonul de lectură și, mai ales, cu trasul apei la toaletă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe