Marea Politică şi Supraomul

Constantin Ilaş Publicat la: 24-02-2015

Este greu de crezut că, în imensitatea Universului, presupus drept creat, Dumnezeu ar fi ales și ar fi privilegiat tocmai colţul numit Pământ pentru opera sa cea mai de seamă. Nietzsche afirmă: „de la Copernic încoace, omul se rostogolește din centru către X” – așadar a căuta un nou centru devine imperativ, la fel cum devine imperativă nevoia pentru o nouă definiţie a ceea ce noi înșine suntem.

Este vorba despre un nou antropocentrism, cu atât mai mult cu cât, odată cu decesul divinităţii, dispar, ba chiar trebuie să dispară toate cele care se sprijineau pe temeiul credinţei în Dumnezeu. De aceea și omul moare laolaltă cu Dumnezeul care-i fixa scopul și sensul existenţei. Desigur, nu este vorba despre moartea a ceea ce noi înșine suntem, căci nu putem sări peste propria umbră, ci despre devalorizarea acelor evaluări despre identitatea, sarcina și sensul existenţei noastre în acest colţ de Univers, care erau legate de credinţa în Dumnezeu și care sunt lovite de nulitate. Faptul că încă se mai crede în vreun Zeu nu este o dovadă ori vreo demonstraţie pentru adevărul a ceea ce este crezut.

Manu, Moise, Buddha, Iisus, Mahomed ar putea fi consideraţi supraoameni în felul în care înţelege Nietzsche această metaforă, întrucât evaluările lor asupra existenţei au stat și încă stau drept lege pentru mulţi oameni a căror viaţă se petrece sub ocrotirea și oblăduirea acestor evaluări religioase. Numai că evaluările acestor întemeietori de religii nu ar fi acţionat ca lege dacă nu ar fi invocat o autoritate supramundană care să le legitimeze suprem legiferările. Or, a avea nevoie, a gândi și a invoca vreo autoritate tutelară diminuează, micșorează demnitatea a ceea ce noi înșine suntem și ne plasează în minorat.

Marea Politică despre care vorbește Nietzsche este ca atare, adică una mare, pentru că vizează umanitatea ca întreg și totodată are în vedere automodelarea intimă, liberă, autonomă, ieșirea din minorat și de sub orice fel de tutelă a fiecăruia dintre noi. Nu este un proiect politic utopic, emancipator la nivel colectiv de clasă sau rasă ori vreo ideologie soteriologic-laică de teapa comunismului ori nazismului; acestea au intenţionat construirea unei „împărăţii a lui Dumnezeu în viitor, pe pământ, dar în plan uman”. În acest sens și doar în acesta s-ar putea spune că Lenin, Hitler și Stalin au fost doar bieţi creștini în comparaţie cu Supraomul, pentru că au perpetuat un ideal creștin răsturnat în plan secular. De asemenea, nu este vorba nici despre o pură dominare în felul în care este înţeleasă cel mai adesea, dar în modul cel mai trivial voinţa de putere. Scopul Marii Politici este apariţia Supraomului. De la acesta este de așteptat o nouă valorizare a existenţei, a faptului de a fi, adică noul antropocentrism, noua valoare a existenţei noastre. Supraomul nu este Superman, adică un supererou sau un mutant dintre cei ce bântuie prin cinematografe și nici un soi de upgrade tehnico-biologic, cum își doresc autointitulaţii transumaniști. Supraomul este cel care depășește mai întâi în sine însuși și lasă în urmă evaluările în cadrul cărora omul se definea faţă de animal și faţă de un zeu creator. Cu alte cuvinte, Supraomul trebuie să învingă în sine însuși tot acest „trecut”, modelându-se pe sine mai înainte de a se putea sculpta în oameni cu dalta noilor valori, întrucât este totodată și artist, și legislator. Supraomul se desfășoară sub câteva condiţii: mai întâi, după cum spuneam, are obligaţia de a învinge în sine însuși tot acest „trecut” și de a învăţa „să existe într-o lume a nenumitului”, cum zice Heidegger (de altfel, cel mai mare discipol al lui Nietzsche); apoi, acceptă „lumea aparentă, supusă devenirii, ca unică lume”; se bucură de propriul fapt de a fi, suferinţa fiind inclusă, ca de unicul paradis care-i stă în putinţă; numai astfel va putea binecuvânta existenţa prin noi valori. Aceasta este de fapt principala chestiune la care trebuie să răspundă Supraomul: cum să preţuiești și să venerezi existenţa și lumea de aici, astfel încât oamenii să sărbătorească și să se bucure de propriul fapt de a fi, așa cum se bucurau altădată de promisiunea mântuirii într-o altă lume. Supraomul este cel pentru care pământul reprezintă adevărul, calea și viaţa și „rămâne credincios pământului fără a mai da crezare speranţelor suprapământești”.

Or, care este forma de guvernare cea mai potrivită pentru Marea Politică, cea care ar putea conduce la apariţia acestui nou sens al pământului, Supraomul? Nietzsche este fără echivoc în această chestiune: democraţia.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe