Atenţie! Începe telenovela...

Anca-Raluca Sandu Publicat la: 24-02-2015

O telenovelă socialistă este mai curând o carte a maturizării decât naraţiunea vieţii din ultimele decenii ale regimului ceaușist, deși este scrisă sub forma autobiografiei fictive. Dramele reale se îmbină cu meschinăria traiului la bloc, dar există și un bogat umor, lectorul obișnuindu-se cu acesta pe parcurs. Meritul cărţii este că reușește să-și poarte cititorul în mod echilibrat între acești doi poli, iar ceea ce rezultă este un tablou aproape halucinant. Și telenovela continuă…

Textul mimează în mod dibace detașarea de evenimentele povestite pentru ca ele să poată fi luate în serios până și de un cititor circumspect faţă de acest subiect, care nu poate fi sensibilizat prin transformarea banală a ororilor comunismului într-o melodramă. Provocarea lansată ţine de o etică generală a amintirii, întrebând tacit care sunt modurile viabile în care ne mai putem aminti de trecut. Cartea propune două căi: fragmentarismul povestirii, care selectează doar esenţialul și scapă astfel de ispita deplângerii constante a terorii sistemului, și secvenţele bine controlate de limbaj obișnuit, comic sau, dimpotrivă, cu accente meditative.

Pretextul povestirii este încercarea personajului Doru de a găsi și de a lăsa la rândul său o moștenire spirituală. Căutarea identităţii tatălui și apoi a propriei identităţi sunt temele majore. Titlurile sunt de multe ori aluzii la lucrurile prin care personajul se definește pentru moment: ,,devenirea omului nou, din omul vechi”, ,,de veghe în lanul de ocară”. Textul este întrerupt de fragmente din ,,înţelepciunea finului Rebeleș”, ce recuperează repertoriul obscenităţilor vremii. În contextul în care acest personaj întreţine aspectul burlesc al ,,telenovelei socialiste”, de carnaval comunist cu dimensiuni pantagruelice în absurd, observăm asemănarea (întâmplătoare?) a numelui său cu cel al lui Rabelais. Cartea se încheie cu ideea dispariţiei unei lumi: ,,la șareta finului Rebeleș era înhămat un singur cal. Acum calul nu mai există. Nici șareta și nici biciul. Nici Ceapeul și nici finul Rebeleș”.

De ce „o telenovelă socialistă”? Nu doar pentru că evenimentele se petrec, cronologic, în socialism, ci pentru că sunt posibile ca atare doar în această perioadă. Tiparul de telenovelă este ales ca structură textuală profundă; de exemplu, numele personajelor se pierd ușor și rămân doar tipurile acestora: mama puternică, tatăl biologic absent, cel vitreg alcoolic, personajul cu rol de decor umoristic, răsturnări de situaţie. Protagonistul evoluează și el de la un ,,episod” la altul, după cum îl inspiră lecturile, muzica și filmele care îi aprind imaginaţia. Formal, însă, melodrama astfel sugerată este adaptată contextului. Experienţa militară schimbă modul în care Doru se raportează la comunism și libertate, astfel că la final îl întâlnim dezgustat de modul în care cei din jur înţeleg viaţa de după socialism, dar mai încrezător în propria individualitate, depășind criza iniţială.

Tot ca într-o telenovelă veritabilă, cugetările asupra vieţii se îmbină cu situaţii aproape ireale prin ridicolul lor. Cartea excelează din acest punct de vedere și este atuul ei major, dacă cititorul este dispus să fie purtat din înălţimi în adâncuri. Subcapitolul ,,cât de dulce e gustul urii” este un veritabil eseu. De regulă, însă, fragmentele acestea sunt însoţite de variate aprecieri asupra condiţiei umane care nu sunt originale decât stilistic, nu și ideatic: ,,dar așa e viaţa. Aiurea. Când trebuie să plângi, nu poţi. Când vrei să plângi, e prea târziu. Și când plângi, în sfârșit, nu ai de ce. Plângi ca prostu’”. Sau: ,,am învăţat că există întrebări la care nu trebuie neapărat să răspunzi”. Alte momente par rupte din literatura absurdului. Descrierea stagiului militar se rezumă la prezentarea celor mai degradante aspecte ale existenţei masculine, la care personajul participă neputincios, dar la final aceasta îl face să aprecieze mai mult posibilitatea ulterioară de a-și controla propriul destin dincolo de dependenţa nefastă de modele sau de obedienţa faţă de putere.

Transgresând simplul înţeles al faptelor, lectorul participă la un alt mod de a se raporta la trecut, dincolo de patetisme sau zeflemea, printr-o istorie personală literaturizată. Textul este o pilulă administrată cititorului cu efect intens, deși de scurtă durată, o trecere în revistă plină de vitalitate a socialismului de data aceasta cu ,,gust de castravete” (după părerea naratorului). Între comic și tragic, jocul acesta al extremelor are avantajul efectului imediat, a cărui calitate fiecare cititor o evaluează personal. Totuși, asemenea unui serial bun (sau unei telenovele de succes?), romanul își provoacă publicul vizat să guste și astfel de încercări artistice, adică să nu se mulţumească numai cu o unică istorie oficială.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral