Tradiţionale

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

În articolul din numărul anterior, punându‑ne (și punându‑vă) întrebarea dacă ne mai (putem) hrăni românește, în sensul dacă, în discursul public (și chiar privat), mai există nume de feluri de mâncare ce poartă amprenta etnicului, am încheiat cu o a doua întrebare, și anume dacă, până la urmă, sintagma „bucate tradiţionale românești” mai are vreo noimă. Scepticismul (moderat) în materie se bazează pe faptul că vocabularul românesc al alimentaţiei omului a fost de‑a dreptul invadat de împrumuturi din alte limbi, de la umilele borș (rusesc) și ciorbă (turcească) până la sofisticatele… oferte din meniurile restaurantelor (și nu numai ale celor de tip „Continental”).

Este o problemă care nu‑i consumă pe cei care aleg și creează (chiar) denumiri pentru feluri de mâncare recomandate, provocator, sub semnul „tradiţiei”. Pentru susţinerea acestei acuzaţii, suntem obligaţi să pornim, pe scurt, de la sensul cuvântului respectiv, explicat în dicţionare (cităm selectiv) prin „obicei, rânduială, uzanţă statornicită (din vechime) și urmată riguros; datină”, adjectivul corespunzător însemnând, așadar, „păstrat după datină, întemeiat pe obiceiuri vechi”. De exemplu, de Anul Nou, putem vorbi despre „capra tradiţională” sau despre „plugușorul tradiţional”, obiceiuri anistorice.

Dar neologismul sună bine, așadar, pentru… tradiţionaliști în materie de bucate, nimic mai atrăgător decât să‑i asiguri că la „restaurantul nostru” se servesc și „bucate tradiţionale”, cum ar fi la „Bolta rece”, unde, pe lângă „zama de găină” și „tochitură”, apare și ciulamaua (turcească), ca și „sarmalele bătrânești” (tot turcism; da, dar reţeta este de la străbuni!) etc. Dar iată și oferte de mâncăruri „tradiţionale” de la o pensiune din zona Sibiului, sugerând o adevărată pizza etimologică (deși, tot atât de bine, ne‑am putea referi la turcescul ghiveci): „Clisă (bulgăresc) cu pită (tot bulgăresc) și ceapă roșie”, „Zacuscă (rusesc) cu pită”, „Telemea (turcesc) cu paradaici (săsism)”. Undeva, la Macea, în judeţul Arad, există un „Festival al părădăicilor”, adică al roșiilor (varianta mai răspândită a cuvântului este paradaisă și, etimologic, înseamnă „măr din paradis”).

Ori, să vedem, în reţete de pe internet, ce este tradiţional pentru masa de Paști: din (într‑adevăr tradiţionalul) miel se prepară ciulamaua, stufatul (grecesc) și drobul (împrumut neoslav); mă rog, ne putem îndulci, căci există pe lume și cozonacul (bulgăresc sau chiar turcesc). Dar cu adevărat după datină mai sunt doar pasca și ouăle (roșii), după cum tradiţionale, după nume și după rânduiala veche, erau, în anii copilăriei, cele care se mai puneau în panerul dus la sfinţit la biserică în noaptea Învierii: caș, o bucată de mușchi de porc sau de costiţă (temeiul mâncării din zori, după întoarcerea acasă cu lumânarea aprinsă), apoi miere și ceară de albine, sare, câteva mere (cojile erau pentru sfinţit hrana vitelor), o punguţă cu făină de grâu și nu prea multe altele (dar apărea și misteriosul zahăr, atât de binefăcător pentru tratarea ochilor!).

Sigur, nu vrem să atragem pe nimeni în postura de sui‑generis Sandu Napoilă („ultra‑retrogradul” lui Alecsandri), dar observăm că termenii tradiţie și tradiţional suferă o puternică depreciere semantică, și nu doar în mediul culinar, unde moștenirea etnică rămâne, așa cum arătam, preponderent la nivelul unor aspiraţii și al modului primitiv de preparare, de tipul friptură, coptură sau tocătură. Și să‑i dăm dreptate unei cititoare: udătură nu înseamnă doar „sorbitură”, ci și orice se poate adăuga la mămăligă (de exemplu, o fiertură de bureţi) ori la pâine (o murătură sau puţin mujdei); că acesta este sensul cuvântului, dar și că ar fi vorba despre o compozantă neimportantă a meniului, se poate înţelege, de altfel, și după zicătoarea ironică „Udătura‑i fudulie, băutura‑i temelie!”.

Ignorarea (naivă sau indiferentă?) a istoriei nu se produce numai în cazuri când imemorialul înseamnă doar timpurile contactelor cu turcii, grecii sau maghiarii; sfidarea meliorativă poate reprezenta numai o diferenţă de ani: am discutat cândva cazul enunţului „tradiţionalul festival al usturoiului, ajuns la a doua ediţie”, după cum în publicitate găsim imbolduri spre tratarea cu „ceara pentru epilat tradiţională”, ca și pentru a ne procura „Hota tradiţională Heinner CH400BK”, iar alpinismul cunoaște „căţărarea curată – forma actuală a vechiului stil de căţărare liberă tradiţională”.

Oricum, adjectivul în discuţie servește și pentru depreciere absolută; moraliștii (cel mai des) de ocazie vorbesc despre „lenea noastră tradiţională”, „tradiţionala noastră prostie și îndobitocire” ori, de data aceasta mai limpede stimulator la acţiune, despre „tradiţionala noastră toleranţă”, care ţin, firește, de „mioritism și supușenie”.

Spre a încheia, putem reproiecta, pe alt plan, conceptul de coincidentia oppositorum.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe