Viitoarea revoluţie democratică

Dan Pavel Publicat la: 24-02-2015

Cea mai gravă criză cu care se confruntă umanitatea în secolul XXI este criza democraţiei. Și nu mă refer doar la criza democraţiei dintr-o ţară precum România, care durează de când s-a prăbușit comunismul, ci la criza democraţiilor consolidate. Susţin această idee de aproape două decenii (în ultima ei formă, ca teorie a celor trei crize), iar dovezile care o sprijină s-au înmulţit în ultimii ani.

După prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic, inegalitatea a crescut spectaculos în lumea democratică, liberală, capitalistă. Creșterea inegalităţii este exact contrariul consolidării democraţiei, a cărei valoare supremă este egalitatea. Cea mai spectaculoasă creștere a inegalităţii a avut loc, în ultimele două decenii, în cea mai puternică democraţie a lumii, Statele Unite ale Americii. Datele (și ideile) scoase la iveală de către Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, într‑un senzaţional articol, au influenţat profund mișcarea „Occupy Wall Street”. Astfel, dacă în 1986 cei din „topul 1%” al veniturilor câștigau 12% din veniturile anuale și deţineau 33% din averi, în 2011 ei câștigau 25% din venituri și deţineau 40% din averi. În mod corespunzător, ponderea din câștigurile anuale și din avere a scăzut pentru restul de 99% dintre americani, în particular pentru „clasa de mijloc”. Disproporţiile dintre oligarhia americană și clasa de mijloc ori săraci sunt similare cu disproporţiile din Rusia și Iran, care nu pretind însă că sunt democraţii consolidate.

Problema instituţională a democraţiei este gravă. Ţări care altădată aveau cu ce să se mândrească – democraţie consolidată, cultură civică, înaltă participare politică și civică, societate civilă diversificată și intensă – prezintă acum rate în scădere continuă la încrederea în instituţiile democraţiei. (Este o situaţie diferită faţă de România postcomunistă, unde, în mod eronat, auzim la știri despre scăderea încrederii în instituţii; de fapt, nu este vorba despre nici o scădere, pentru că ele nu s‑au bucurat niciodată de înaltă încredere!). Doar din cauza spaţiului restrâns nu dau evoluţia cifrelor din ultimele decenii privind încrederea în partide, guverne, parlamente, justiţie ș.a.m.d., dar altminteri analiza lor comparativă este pasionantă.

Un alt simptom grav al degradării democraţiilor occidentale și/sau în tranziţie este ascensiunea forţelor, mișcărilor sau partidelor extremiste și populiste. Extremismul, populismul, xenofobia, rasismul, antisemitismul, adică aceeași combi­naţie mortală de tendinţe care a existat și în perioada interbelică, înainte ca democraţiile europene să sucombe în faţa ascensiunii fascismului, nazismului și comunismului. Ideea că nu se pot repeta experimentele de tip totalitar și/sau genocidal este o prejudecată. O prejudecată la fel de periculoasă precum cea a ireversibilităţii istoriei. Nici o fiinţă umană nu este omniscientă. Nu știm dinainte dacă istoria este repetabilă sau irepetabilă. Circumstanţele sunt mereu schimbătoare. Există însă anumite similitudini relevante.

Dacă liderii democraţiei ar studia cu asiduitate teoria democraţiei (scrierile lui Giovanni Sartori, Robert Dahl sau măcar ale lui Alexis de Tocqueville), ar găsi soluţii pentru criza democraţiei. Dar cum politicienii nu prea își pierd timpul cu știinţa politică, riscurile pentru regimurile democratice actuale sunt maxime. În lumea întreagă există un enorm potenţial revoluţionar. Este concurat doar de potenţialul reacţionar (vezi în acest sens declaraţiile laudative ale premierului maghiar Viktor Orban la adresa democraţiilor liberale din Rusia sau China). Schimbarea regimurilor democratice pe cale revoluţionară sau reacţionară este însă o ameninţare mult mai serioasă decât criza democraţiilor.

Reinventarea democraţiei este imperativul politic al secolului care abia a început. Necesitatea unei revoluţii democratice poate fi negată doar de către cei care ar avea astfel de pierdut. Ei sunt însă extrem de numeroși și nu aparţin neapărat doar categoriei de 1% menţionate. Conţinutul noii revoluţii democratice este un subiect mult prea important pentru a fi tratat doar în concluzia unui articol. Merită cel puţin o carte. Trebuie însă menţionată măcar o sugestie: democraţiile autentice au fost acelea care au fost înfiinţate și care au rezistat doar datorită urgenţei și necesităţii resimţite de către cetăţeni. Dacă simţi că democraţia nu îţi oferă destul sau ceea ce așteptai, atunci nu trebuie să aștepţi să o schimbe alţii în locul tău sau în numele tău.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe