Poetul Ioan Mateiciuc sau vivacitatea splendorilor poetice

Lidia Grosu Publicat la: 24-02-2015

La tema dorului, Liviu Rebreanu avea să afirme: „Iubești, suferi, trăiești: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare și dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veșnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veșnic al lacrimilor”.

Iată-ne la un Open de dor inedit, o deschidere mutuală spre această „troiţă a iubirii” propusă de tânărul poet Ioan Mateiciuc, ca un „descântec de altceva” într-o binecuvântare a miresmelor anotimpului ce nu se consumă, timpul fără de timp devenind conţinut al neuitării, sorbit din cupele de aur abundent poleite de razele fericirii unei domnești atmosfere: „Hai, vino și te varsă în cupele din casă,/ să soarbă anotimpul iar din noi,/ să stăm în fructe coapte,/ de ore aruncate/ și timpul să ne uite pe-amândoi” (Descântec de altceva). Eul se delectează/ne delectează din respiraţia liniștii, pictată prin cuvinte de culoarea trăirilor: „Trec totul în contul tău, dar nu uita,/ te iubesc nu se poate scrie/ nici pe foiţa de ploaie,/ nici pe zăpadă” (Cât poate costa â din a), spaţiu larg, în care se face simţită împăcarea cu acasă, un calm ispitit continuu de o „escaladare” a spectrului dorului dictată de necesitatea de a distinge densitatea color a gândului exprimat ca sens („Deghizată, tu deschide ochii/ și mușcă din partea mea vie,/ dar nu uita că treaba asta/ cu litere de mână se scrie”), ca imagine („Atunci când te-am luat în braţe/ te-ai desfăcut în păsări călătoare), ca melodicitate („ceasul trecerii s-a rătăcit, s-a scurs aseară./ Cerceii din aripi, miopi, avortează îngerii,/ îi picură-n stropi în ziua plângerii”) și ca eleganţă („Atât de greu am să întorc clepsidra/ când orele din noapte se vor cerne/ cu stropi dintr-o colindă, amintirea/ sejurului în paradis mult prea devreme”).

Găsirea sinelui cu eterna tentaţie a fructului interzis presupune evadarea din sine, iar inabilitatea de a evita ochiul șarpelui ce te fixează în chingile ispitei în ora de vârf a nopţii („Afară-i așa de trecut, de doișpe”) este, de mii de ani, nenorocirea cea mare a pământeanului alungat din rai.

Întrucât, așa cum spunea E. Feuchtersleben, „vanitatea este o caricatură a mândriei”, ea zdrumică aura sentimentului adevărat, eul liric pledând pentru conciliere în favoarea valorificării frumosului („Ce sus te duci, iarăși cu teamă,/ mă închizi în anotimpuri,/ cu plăcere când te-arunci,/ iar jos mă uiţi și îmi explici/ că sus e prea departe,/ mâine poate, poate să te-ncui…”  – Descântec de altceva). „Vise versa” constituie reversul-antipod al viselor frumoase, ca imagine a mlaștinii ce zace, cu bezna-i acerbă, în oricine este tentat de nesăbuinţa de a o păstra. Reflexiunea ei prin „votca mirosind mai mult a nopţi de dragoste neprotejată” este defectul al cărui posesor, fără a ţine seamă de iminenţa ce-l paște, cedează singularitatea prospeţimii viselor color tot-unitarului, prin „alunecare continuă, nebănuită, ireversibilă pe marginea paharului”, margine care poate fi percepută ca o muchie de cuţit, o lamă dincolo de care se cască gura de leu – hăul – ce înghite laolaltă tot ce a mai rămas valoros.

Atunci când paradoxul devine un „joc cu ochiuri și noduri care se desfac” (L. Blaga), eul trăiește satisfacţia privilegiată de o cucerire prin iubire a „marii treceri”, cu instantanee ale anotimpului în absenţă crepusculară, pledând pentru valoarea veșniciei pe care nu o poate contramanda. Sentimentul, ca trăire imensă/intensă, exclude niște sumări ce nu pretind decât o valoare materială, calitatea sufletului fiind podoaba a cărui strălucire, prioritară în raport cu luxul unor „ducese vanderbilt”, are drept cauză exaltarea până la un „bisss…”, stare de conjurare în care se face simţită „rana unde am ţinut cuiul pe care a stat agăţat deseori trupul tău”. Această avizare a unui joc cabalistic eronat, ca modalitate de menţinere a aripilor, „uneori rupte, alteori frânte, (dar) mereu albe în toate anotimpurile”, ce pretind ca ţintă a înălţării chemările interioare spre un cadru ce fixează „Visul unei nopţi de doamnă” (sau vară?) spre împerecherea aspiraţiei cu o realitate tristă, în care prezenţa cocorului, simbol al longevităţii, fericirii, dar mai ales al fidelităţii exemplare și al fericirii, este o revelaţie.

Un val al emoţiei ne pictează într-un decor ce se numește Open de dor, în a cărui formulă se înscrie poetul Ioan Mateiciuc. În pofida notelor abstracte, ele nu istovesc eul, asigurând vivacitate splendorilor poetice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe