Zoia Gheorghievna îl învaţă pe Crudu să moară

Nicolae Coande Publicat la: 24-02-2015

Când încerci să scrii despre un poet care este și fondator al unui manifest literar, cum este Dumitru Crudu, există riscul ca interpretările asupra poeziei lui să fie condiţionate de această ariergardă teoretică. E un fel de tunică a lui Nessus, pe care mai întâi poetul și-a asumat-o și care poate fi transmisă cumva imaterial și celui care dorește să înţeleagă poezia aceluia. E un risc, dar tot un risc este și atunci când poetul nu este autor de manifeste sau de teorii literare, mai mult sau mai puţin complicate. Poezia contează – asta e totul. 

Faima lui Crudu în România este dată mai degrabă de agitaţia din jurul receptării manifestului fracturist, precum și de vocaţia sa reală de dramaturg. Poetul, se știe, e depășit, în acest sens, de orice îndrăznește să-l depășească. Faima lui vine din viitor, chiar și din acela în care cărţile nu vor mai exista. Cu toate astea, critica l-a receptat intens, iar un poet și critic tânăr ca Ștefan Baghiu consideră că Dumitru Crudu „apare astăzi ca unul dintre exponenţii principali ai celor mai recente promoţii poetice (chiar și în vâltoarea reorganizărilor canonice). Și cel mai important poet basarabean”.


De vreme ce nu am avut acces la ediţiile princeps ale cărţilor sale, pot presupune că poetul și-a topit întreaga producţie în antologia pe care o discut sau pot gândi că a operat o selecţie. Cum din antologia de faţă, Falsul Dimitrie (Editura Cartier, 2014), nu aflu nimic despre un eventual antologator, deduc faptul că poetul e cel care s-a autoantologat. Emilian Galaicu Păun i-a fost lector de carte, poate i-a făcut sugestii, dar nu știm asta, putem bănui doar. Și-apoi, cine să priceapă mai bine decât poetul însuși ce a scris de-a lungul vremii? Poate un alt poet, vorba lui Robert Bolaño.


Prima senzaţie pe care o am după ce am trecut prin poezia sa e aceasta: e un Dumitru Crudu care vrea să fugă din Dumitru Crudu. Unul e arţăgos, visceral și croit să le-o trântească oamenilor în faţă, în acord cu acea „autenticitate” clamată în manifestul semnat împreună cu Marius Ianuș, celălalt e cel care nu șterge numerele de telefon ale celor care s-au dus din agenda personală și suferă lângă un muribund săptămâni de-a rândul. El este insul caritabil, acel individ etic/eretic pe care se bizuie umanitatea viitorului – ce fel de umanitate o mai fi fiind și aceea. Este cel care, cu spusa unui filozof, pune semnul egalităţii între etic și estetic, întrucât arta, mai ales poezia, nu poate minţi și nu poate fi minţită. Este cel care privilegiază caritas, nu veritas a bisericilor sau academiilor care ur­­mează principii ontoteologice și din acest motiv nu mai văd suferinţa umană. Cum spune chiar Crudu, într-un interviu unde reia punctele-cheie ale manifestului fracturist, „noua etică să se construiască pe relaţia dintre învingător și învins. Învingătorul va trebui să-i recu­noască toate calităţile pe care le are învinsul și să i le aprecieze…”

„Singurătatea noastră ca oameni...”


Dar ajunge cu prolegomenele astea, să intrăm în poezia sa, care se deschide cu câteva texte „crude”, care ne reamintesc faptul că poetul a publicat înainte de 1990 și unde ironia fină se împletea cu o anume lentoare a expunerii ce făcea ca vocea lui 
Crudu să sune foarte matur și convingător: „Simt liniile cum alunecă încet/ Pe sticla geamului îngheţată, până departe./ Desigur, sunt liniile vieţii unui poet,/ Dar conturându-se apare motanul Petrache./ Pe stradă observ/ Cum oamenii se îndepărtează de copaci/ Până se fac nervi,/ Dar tu încă taci?!” („Motanul Petrache”, datată 1988). Așadar poetul este încă de la început preocupat să ne spună că scrie poezie într-un fel foarte conștient și că nu se plasează în zodia poeţilor apucaţi de amoc, ilustrând tendinţa aproape generală a „genialităţii”, care aproape nu are habar ce face, întrucât „geniul” se dispensează de luciditate.
Crudu este un poet care umblă cu luciditatea la braţ și, se știe, „câtă luciditate, atâta dramă”. De aceea, în volumele sale de debut (poetul a dat „lovitura” în 1994, publicând Falsul Dimitrie și E închis vă rugăm nu insistaţi), el validează perfect ceea ce mai târziu va profesa cu hotărâre în Manifestul fracturismului, și anume faptul că, „în afară de reacţiile noastre strict personale, într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva”, cum ar fi însingurarea, un anume orgoliu al solitudinii de care trebuie să fie cuprins fiecare poet ce începe pe cont propriu poezia, fără trucurile și artificiile vane cu care poeţii își însoţesc creaţiile, fără acea bravadă care – Crudu dixit – aderă la „o realitate schematică”. El crede în binecuvântarea de a fi singur în faţa scrisului și a vieţii, ca o condiţie aproape eroică, deși banalizată de vremuri, un soi de părăsire a lumii, a vacarmului și verminei sociale pe care atâţia o îndrăgesc din nevoia de succes social: „să fii singur ca un/ cuţit ce intră în pâine/ și apoi în salam/ ca bucăţelele alea subţiri/ de salam rotunde/ care se rostogolesc pe masă// să fii singur ca o sticlă/ de chefir goală/ ca un dop de/ șampanie/ ce sare în aer/ să fii singur singur/ și să scrii poemul ăsta”. 
În același manifest, Crudu enunţase și acest panseu care duce cu gândul la un soi de isihasm de practicat în mijlocul lumii: „Singurătatea noastră ca oameni este cel mai mare bine pe care îl avem.” Această singurătate este motorul vieţii noastre profunde și pe aceasta poetul luptă să o salveze de la agresiunea lumii exterioare.

Ca orice spirit temerar, dar neagresiv, Crudu își ia însemne de războinic tocmai pentru a se putea apăra de zgura și cojile din preajmă. Însă pentru că tocmai împotriva acestora luptă, pe ele le observă cel mai bine un poet care descrie terifiantul lumii obscure plecând de la observaţia pe care o face asupră-și: „eu sunt șobolanul și eu sunt viermele/ eu sunt fluturele care zboară prin aer/ noi cu toţii suntem cei care mergem/ pe pământ și ne târâm în coate vocile/ noastre nu se aud sunt slabe slabe/ dar uneori noi ne vedem eu sunt șobolanul/ care își scoate capul dintr-o gaură veche știu/ că sunt urât și din cauza asta sufăr enorm/ iar eu sunt viermele/ care mișună prin bălegar/ și eu am complexe dar vine seara și ea mă ia/ în palme și se joacă cu mine noi cu toţii suntem/ singuratici singuratici și suferim enorm”.


Asumarea poetică a marginalităţii


Tot poetul tânăr scrie poeme ale dezabuzării și însingurării, dar Crudu își face din asta un program, cum am văzut, iar scârba programatică definește atitudinea unui poet care își construiește atent starea de marginal, chiar din punctul intuiţiei că marginalii vor să schimbe cu adevărat câte ceva. Sigur, ar putea exista și tentaţia jemanfișismului, a unui soi de vinovată respingere a soluţiei dialogului, dar poetul e nepăsător la convenţii și convenienţe. Prima lui grijă e să rămână el însuși: „l-a îmbrăţișat într-o staţie/ era beat pulbere/ dar asta a fost demult/ dimitrie a acoperit ziua aia cu hârtie/ de celofan/ dimitrie a murit îl urma/ un roi de muște/ la un colţ o femeie vindea flori/ dimitrie a cumpărat un buchet/ la alt colţ l-a aruncat/ odată/ dimitrie urca niște scări/ ca într-un film de proastă calitate/ dimitrie a rupt fotografia asta/ dimitrie și-a dezbrăcat maioul/ dimitrie v-a auzit vocile”. Portretul de ins liber, nepăsător și cumva cinic este paradoxal contrazis sau poate tocmai potenţat de imaginea de ins tandru, care cunoaște și recunoaște gustul eșecului („oricum scrii versuri proaste”), dar o face în deplină libertate a gândului și a unui sentiment care îi dă o aură de loser conștient de amărâta sa viaţă.


În Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente, Crudu pare să fie pe aceeași lungime de undă cu Ioan Es. Pop, minus versul prins în 
litania neagră a aceluia, atunci când simte cutremurându-se un trans­cen­dent în abjecţia ce cuprinde vieţile celor care au cucerit lumea alcoolului și a disperării de a fi: „de unde această frică Doamne/ când te invoc/în întunericul care crește în mine/ Doamne Isuse Hristoase eu/ stau beat pe pat și mi-e frică/ mi-e frică/ capul mi se învârte pe pat ca pe/ valuri/ și nu pot să adorm/ în camera vecină cineva râde/ de mine/ poate ești tu/ Doamne/ Doamne Isuse Hristoase/ în camera vecină/ nu ești oare tu/ apartamentul nr. 27 bl. 5/ str. Memorandului unde/ în fiecare seară/ toţi se întorc beţi/ cu troleibuzul nr. 7”. Această „întoarcere a religiosului” (dacă o fi plecat vreodată) este cea care străbate de la un capăt la altul excelentul volum din 2012, Eșarfe în cer, unde poetul atinge acel apogeu de caritate visat în propriu-i manifest. Cu o delicateţe care îl sperie și în același timp îl vertebrează, Crudu scoate la iveală un personaj capabil de milă, compasiune și regret unic în poezia românească, chiar dacă se întâmplă ca numele lui să fie… slav: „nevastă-mea deschidea ușa/ ca să-mi spună/că Zoia Gheorghievna mai trăiește/ după moartea ei/ în camera Zoiei Gheorghievna se aud/ suspine/ dar când/ deschid ușa/ acolo nu-i/ nimeni/ după moartea ei stătea/ pe pat cu faţa/ spre cer/ de parcă urmărea încotro/ se îndreaptă/ sufletul ei,/ așa cum ai urmări o eșarfă roșie/ pe care vântul ţi-o smulge din mâini…”

Lecţia morţii


Poetul învaţă lecţia morţii, a umilitudinii, fiinţa îi este invadată de amintiri din copilărie („dar eu, vorba lui Berryman, de mult nu mai am trei ani”) și simţim că până și principiile fracturismului au rămas undeva în urmă, chiar dacă nu cu totul. E un Crudu în afara oricăror imperative, comandamente, plasat de data asta nu ca marginal, ci direct în epicentrul vieţii care își asumă suferinţa unei morţi, alta decât a sa: „STAU PE UN SCAUN lângă Zoia Gheorghievna/ care geme/ și-i umezesc buzele/ pe întuneric/ și mi-e frică/ aș vrea să pot să nu-mi fie/ frică/ dar îmi este/ șiroaie de lacrimi/ îmi intră în gură/ nu-mi pot scoate mâinile din buzunare/ un porumbel dă buzna în casă/ inima îmi iese din piept/ se izbește de pereţi/ se pocnește de fereastră/ vrea să zboare afară și nu găsește ieșirea/ ea vorbește cu o voce tot mai subţire/ ca a unui copil de opt ani/ mi se taie genunchii/ apoi ca a unei puștoaice/ de șase ani/ plâng în hohote/ apoi ca a unei fetiţe de trei ani/ porumbelul se izbește de lustră/ și lumina se stinge/ iar ea vorbește cu vocea/ «unui prunc/ abia-abia născut», cum/ ar zice cineva,/ și atunci/ porumbelul ţâșnește pe fereastră afară/ și eu încep din nou să sper”.


Acest Dumitru Crudu mă interesează în mod deosebit.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe