Carol Iancu: în căutarea comunităţii pierdute (2)

Vasile Morar Publicat la: 24-02-2015

Tabloul ce îi are în prim-plan pe evreii din Hârlău este făcut viu prin alternanţa dintre statisticile oficiale sau ale comunităţii, scrisori sau mărturii directe, pe de o parte, și evaluările istoricului atent la developarea sensurilor, pe de altă parte.

De pildă, avem acces la ideea de firesc sau nefiresc al evoluţiei comunităţii prin statisticile meșteșugarilor și deceselor dintre anii 1876-1908 din cele două comunităţi (evrei și creștini, având aproape același număr) sau prin tabelul referitor la numărul evreilor în 1899 (2 718, dar numai 2 032 în 1910, înre­gistrându-se o scădere de 25%). Rezultă o imagine elocventă pentru ceea ce a însemnat, de pildă, zbuciumul tragic al anului 1907 sau destinul füssgeier-ilor („emigranţii pedeștri”) și felul în care a reacţionat, prin ajutor și solidaritate, comunitatea din Hârlău atunci când „drumeţii bârlădeni” au fost primiţi și cazaţi la câte o familie.

Există mărturii brute ale statisticilor (în Primul Război Mondial au fost recrutaţi 80 de creștini și tot atâţia evrei, în cazul celor din urmă specificându-se că erau „recrutaţi ca locuitori ai ţării”), dar și relatări pline de înţeles asupra prejudecăţilor ofiţerilor români, atât de bine surprinse de Michael Landau într-un text memorabil (pp. 81-82). Tema prejudecăţilor apare în toată dimensiunea sa inumană atunci când este descrisă perioada de groază (un fel de Noapte a Sfântului Bartolomeu) 5-7 ianuarie 1941, formula utilizată de un antisemit neavând nevoie de alte comentarii: „Nu se întâmplă nimic! Îi duc pe jidani la poliţie!” (p. 131).


Cum funcţionează resentimentele și prejudecăţile vedem și din punerea faţă în faţă a comportamentului a doi primari din Hârlău: cizmarul Ion Bulfan (între septembrie 1940 și ianuarie 1941), un „om lipsit de omenie”, și primarul Ioan Agapi, un om moderat, care nu a făcut nici un exces, ba mai mult, a găsit cele mai potrivite mijloace ca să nu execute ordinul de evacuare a evreilor, prin amânare și argumente de tip pragmatic: „fiscul ar pierde câteva milioane din dările plătite acum de evrei” (p. 147).

De altfel, Agapi a insistat de câte ori a fost nevoie asupra acestei teme a rolului inteligenţei morale în contexte saturate de agresivitate și ferocitate. Ca un moralist autentic, nu putea să nu evidenţieze aportul gândirii bune și corecte la reinstaurarea dreptăţii.
Carol Iancu depune mărturie pentru tema cum ar trebui să trăim în următorii termeni: o viaţă fără hybris, fără teroare, fără jafuri și violenţe, fără stigmatizări nedemne, fără muncă obligatorie, fără liste pentru muncă forţată (vezi mai ales capitolul X, „Al Doilea Război Mondial: Antisemitism de stat și teroare legionară”, pp. 125-144, și capitolul XI: „Al Doilea Război Mondial: Evitarea evacuării la Botoșani. Deportări în Transnistria. Munca forţată la Hârlău și detașamente exterioare”, pp. 145-178).

O asemenea viaţă fără hybris poate fi posibilă numai dacă moralele închise, cele care divid comunităţile și oamenii, sunt înlocuite de morala deschisă, de morala fără hybris, cea în care, conform intuiţiei geniale din Vechiul Testament, sfinţenia este ceva palpabil și identificabil: este cuget moral în luptă. (Ideea aceasta a fost dezvoltată în principal de Kant în Critica raţiunii practice, partea I, cartea I, cap. al treilea. Ea va fi dezvoltată în filosofia românească de Niculae Bellu, în Etica lui Kant, Editura Știinţifică, București, 1974: „Morala nu este sfinţenie [ci] simţământ moral în luptă” – p. 2.)


Un astfel de exemplu al speranţei dârze în victoria cugetului moral în luptă ne este dat de Carol Iancu în nenumărate ipostaze de-a lungul cărţii sale. Reţinem unul și pentru faptul că este legat de mărturia tatălui său, Iţic Iancu (cu trimitere la Porunca a V-a a Decalogului). Într-un interviu din arhiva fiului, tatăl, relatând despre munca forţată din Basarabia, insista asupra solidarităţii, a spiritului de organizare și a „speranţei că ziua mântuirii va sosi”. Aceste lucruri i-au salvat. Ele reprezentau pentru ei „cugetul moral în luptă”, atât de adecvat redat în cântecul compus de David Strul și Hună Pascal, un „cântec al rezistenţei morale” al evreilor din Hârlău: „Când va veni timpul acela/ Eu nu-l văd prea îndepărtat/ Când noi vom părăsi/ Munca pietrelor!” (p. 174).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe