În inima oraşului

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-02-2015

Pulp-ul din care se alimentează Sin City: A Dame to Kill For, neo-noir-ul lui Frank Miller și Robert Rodriguez, este totodată și marker-ul său, genetic vorbind. Frank Miller nu este interesat să facă satiră socială sau zolism fioros indicând sursele corupţiei societăţii americane, ci se apropie mai degrabă de romantismul sumbru al unui Norman Mailer, de luciditatea cinic-dezabuzată a detectivilor lui Raymond Chandler sau Mickey Spillane sau de cruzimea eratică și filosofia crimei a personajelor lui McCormick, mai ales cel din No Country for Old Men, într-un fel de gotic policier.

Esenţa orașului asemeni unui vulcan în erupţie, (Ba)Sin City, un alt mitologic Atlantic City, unde în locul magnatului local, Nucky Thompson, se află senatorul Roark (Powers Boothe), este corupţia de neeradicat. Sin City, ca și Las Vegasul constituie un fel de enclavă, un fel de grădină zoologică în care toate cuștile au fost deschise simultan, deasupra junglei urbane plutind apoftegma hobbesiană din Leviatan: homo homini lupus. Destinul personajelor din film este legat de istoria violentă a orașului, o sinteză sulfuroasă de megalopolis cu simulacrul urban al unui mega-cazinou gen Las Vegas, cu suburbii sălbatice alocate tribal și dominate matriarhal, cu mașini ale căror faruri ling clădirile și se înfig oarbe în noaptea ca o melasă și în ninsoarea electrică ce îneacă orașul.


Întreaga construcţie a celei de-a doua părţi a seriei se bazează pe filmul anterior din 2005, în raport cu care sunt precizate nuanţat diferenţele. O serie de personaje sunt reîncărcate, precum golemul urban, Marv (Mickey Rourke), detectivul Hartigan (Bruce Willis), spectrul plutind în coșmarurile etilice ale lui Nancy Callahan (Jessica Alba) ori seria de amazoane mortale și sexy conduse de Gail (Rosario Dawson), îmbrăcate în piele și înarmate până în dinţi. Violenţa reprezintă a doua natură a acestui tip de BD metamorfozat filmic, sumbru, baroc, postapocaliptic, de reflex distopic, populat de duri incomensurabili, cu vulnerabilităţi tăinuite, precum detectivul Dwight McCarthy (Josh Brolin), un cruciat romantic în slujba unui bine iluzoriu, de femele vorace precum „dama pentru care merită să ucizi”, Ava (Eva Green), femme fatale tipică în registrul noir, de killeri pe post de bodyguarzi, cu aerul stilat al șoferilor unor limuzine.

Într-un fel, pulp-ul pe care-l exploatează cinematic Frank Miller et Co. împrumută ceva din cruzimea gratuită a seriilor manga. Există o stilizare a violenţei, cel mai bine subliniată de femeia-samurai Miho (Jamie Chung) și compania de amazoane, ca și de crimele și mutilările fără memorie ale tectonicului Marv. În aceeași linie stilistică se află acest contrast al fotografiei alb-negru cu apariţia culorii incandescente, care luminează o serie de personaje, majoritatea feminine, senzualitate servită uneori pe un pat de gheaţă. Însă regizorii își propun și o filosofie a violenţei, care, oricât de ieftin s-ar vinde, are propria expresivitate, informând eficient asupra personajelor.

Pokerul ţine de partea americană a poveștii și răspunde cel mai bine amestecului de hazard, fatum și putere și mentalităţii marilor carnasiere precum senatorul Roark sau cu cuvintele acestuia din urmă: poker, savage power in gentlemen hands. Cel mai interesant episod al filmului mi se pare de departe cel consacrat întâlnirii dintre senatorul Roark și un challanger, posibil copil din flori, impertinent prin tinereţe și norocul aproape absurd care-l însoţește, Johnny (Joseph Gordon-Levitt). Doar marii jucători forjează pentru sine un profil, lansează provocări, trasează linia destinului cu sânge.

La masa la care norocul îi surâde mereu senatorului, Johnny câștigă cu licărul de satisfacţie aproape dement al cuiva care vrea să ducă demonstraţia până la capăt. Obstinaţia cu care tânărul revine în cursă, câștigând încă o dată într-un fel care umilește și condamnă, are ceva dintr-un complex oedipian rău lichidat, dintr-o eronată întoarcere a unui fiu risipitor la un tată canibal, dar și dintr-un soi de ineluctabilă, aproape neverosimilă inocenţă. În jocul de cruzime și derizoriu, Frank Miller strecoară o lacrimă inutilă, lipită de un gidian act gratuit.


Într-un fel, tot ce ţine de Sin City poartă pecetea unei simbioze indestructibile între bine și rău, you can’t take the good without the bad, cum spune detectivul Dwight. Filmul este ameţitor și pentru că regizorul nu lasă loc pentru un respiro, linia naraţiunii fiind fracturată nu o dată într-un zigzag derutant, care conferă filmului ritmul sincopat de jazz age al unui atac de cord. Fascinul vine și din acest vid alb-negru în care se consumă toate aceste existenţe, lumea în care se învârt personajele fiind una autarhică; nu poţi trăi în Sin City decât după regulile lui, lăsându-l să-ţi intre în sânge, purtându-te apoi departe, tot mai departe către propria distrugere.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe