Identity Check

Dana Țabrea Publicat la: 24-02-2015

Trecerea printr-un loc de graniţă, bunăoară prin checkpoint-ul unui aeroport, echivalează cu o verificare a pasagerilor. Folosirea oricărei reţele de socializare (facebook, twitter, tumblr etc.) presupune proba unui control similar, a unei normări și construirea unei identităţi virtuale (profil, online/internet identity), asociată cu sau disociată de identitatea reală. Plecând de aici, se poate vorbi despre o identitate de grup, despre anumite trăsături pe care toţi utilizatorii unei reţele de socializare ajung să le posede în comun.

Pericolul uniformizării și al preluării unei identităţi virtuale în detrimentul identităţii umane este sesizat de Florin Caracala în Identity Check, o etalare audiovideo ce prinde contur prin construirea/deconstruirea unor cuburi de un alb imaculat și neutralizant, prin proiecţie și video mapping. Imaginea nuanţează momentele spectacolului, sunetul punctează subiectul, textul semipoetic subliniază ideile: imposibilitatea de a distinge între real și ireal, între adevăr și fals în ceea ce privește trecutul, glacialitatea, limitarea, alienarea din viitor.

Din nou, prezentul nu e decât un punct indecis, la limita dintre celelalte două ipostaze temporale. Preocupat de raportul dintre trecut, prezent și viitor, Florin Caracala își structurează performance-ul în funcţie de această dominantă: trecutul subiectiv al unui personaj prezentat parodic, ales să reprezinte publicul conectat la internet pe durata spectacolului, trecutul obiectiv (date istorice dintre anul 1989 și anii 2000, redate cronologic, pe un ton ironic și persiflant), viitorul (ispita anului 2050).


Toate mijloacele folosite (în special decorul în schimbare) susţin trecerea de la o reprezentare clasică asupra spaţiu-timpului, ca succesiune ordonată, la o alta postmodernă, ca alternare aleatorie de întâmplări posibile, reprezentând domenii distincte (social-politic, medical, ecologic). În primă instanţă, cuburile sunt aliniate, iar evenimentele înșiruite; este construit un cub Rubik de proporţii, iar datele sunt spicuite haotic, dinspre viitor, proiectate pe două paliere: dreapta/stânga, credibile/absurde, pozitive/negative.

Ulterior, cele două perspective se unesc: simulacrul unui oraș, construit din desfacerea cubului Rubik, alternând blocuri de diverse mărimi, este distrus prin ardere simbolică. De la proiectarea descompunerii în particule a creierului uman de la început (sunet – problema încălzirii globale), la video mapping-ul incendiar de la final, identitatea virtuală colectivă s-a constituit ca într-un joc. Se alege o alternativă din trei la zece întrebări privind posibilitatea vieţii pe Terra, în condiţiile suprapopulării, informatizării, dificultăţilor alimentaţiei eco etc. Interactivitatea nu se referă la actor și spectator, ci la spectator și spaţiul virtual, performerul este doar un pion, alături de mijloacele multimedia, în atingerea scopurilor regizorale.


Coloristic, se mizează pe nuanţe puternice, în asociere, uneori complementară, sau singulare, semnificative (vișiniu-turcoaz, roșu-verde sau albastru). Prin muzica electronică (un ritm alert), alături de video mapping, sunt create identitatea colectivă, tradiţională („orașul trecutului”), respectiv cea dispusă online („orașul viitorului”). Identitatea personală nu e mai puţin fragilă: deși deosebiţi între ei, „oamenii trecutului” au proiectate plase pe chip (închisoarea interioară), în timp ce „oamenii viitorului” nu se vor mai putea distinge unul de altul în uniformizarea mediatică (închisoarea virtuală).

Textul, în cea mai mare parte audiat, cu excepţia moderatoarei din prima parte și a „cobaiului”, face apel la voci înregistrate, sintetizate, dublate, punând punctul pe i printr-o idee cutremurătoare: noi suntem generaţia Y, urmând generaţiei X, căreia poate că nu îi va mai urma o alta, generaţia Z.

Vom mai putea vorbi despre existenţa umană după 2050? Cei care au fost în sală la Identity Check au ales.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe