e-xilul colecţionarei de fluturi

Adriana Noxi Rotaru Publicat la: 24-02-2015

bună seara, domnul meu… permite-mi posesivul în continuare… ești deja mai al meu decât bănuiești, dar simt nevoia să mă devirtualizez puţin. înainte de orice, trebuie să repet că nu-ţi sunt necunoscută, deși este ceva timp de când ne-am pierdut din vedere… destul cât acest timp să aibă efectul cernelii sepiei… uite, îţi propun un joc: eu îţi spun în ce m-am transformat, să vedem dacă recunoști matriţa. un fel de, iartă-mi frivolitatea, poker pe dezbrăcate… „is you in or is you out?”… ce mă face pe mine să fiu o femeie normală? așa, după metoda dicteului automat…     

am o profesie, învăţătoare, locuiesc în clanul originar, cu părinţii, bunica, ocazional, fraţii și cumnata, îmi plac vinul roșu, ciocolata amăruie și pepenii galbeni mai mult decât toate celelalte, culorile tari, neamestecate, din gama caldă a curcubeului, hainele elegante și original combinate, înot bine, prefer vocile grave, răgușite ca ale Patriciei Kaas și Vaya con Dios, ador vara și numai vara, iubesc felinele, caii, macii, lalelele. am o adevărată fascinaţie pentru sticlă și tot ce poate ea să ivească, de la bijuterii la vitralii de catedrale.

am nopţi și zile bune și proaste… vei ști asta fiindcă nu înţeleg să le maschez prin sobrietate autoimpusă sau zâmbete false, miros a Chanel 5, sunt Capricorn, cerebrală, serioasă, fidelă și greu de aprins, dar odată aprinsă ard alimentându-mi singură flacăra, așa că se compensează, prefer cărţile ecranizărilor cinematografice, iubesc de-a dreptul pe Tolstoi și proza lui Jane Austin, dar mai ales pe femeia de excepţie care a fost ea, proză pe care o asociez întregii literaturi britanice, cu toată populaţia de nobili scăpătaţi, dar atât de decenţi, domniţe fine și sclipitoare la minte, lorzi întunecaţi și clocotitori și neapărat prelaţii cei mai senini…


ce mă face o femeie nu obișnuită? de șase ani sunt directorul școlii și voi fi cel puţin până în toamnă, acum locuiesc în Insula Mare a Brăilei, unde m-am născut, în cea mai sudică și izolată localitate, în mod asumat, nu impus, detest rozul, și culoarea, și metafora, vorbesc cursiv limba franceză, port bijuterii masive, nu mă plictisesc niciodată și prefer abordările originale în orice, de la acest text la sursele neconvenţionale de energie, de la ţinutele scoase din anonimat prin detalii  la metodele activ-participative de predare…


iubesc bărbaţii care spun în faţă ce au de spus, chiar dacă taie ca stiletul, drept atribuit lor de către femei, care trebuie să fie mai diplomate, asumat, dar atât de rar exercitat și pe cei conștient neînfricaţi pentru că în faţa lor pot fi și fragilă, nu numai strong (n-ar profita niciodată)…
nu-mi plac deloc situaţiile-surpriză… și nici spanacul. flirtez uneori, alteori doar sfidez flirtând, nu mă deranjează gelozia unui bărbat, e semn că își ia drepturi asupra ta… când un bărbat își ia drepturi asupra unei femei, ea este mai liberă decât oricând… oricât de Pierre Choderlos de Laclos ar suna. sunt, repet, și o viscerală, deși asta poate părea imposibil pentru o cerebrală și uneori, în societate, din cauza izolării insulei ăsteia, cam sălbatică, sălbăticia marsupialelor australiene, candoare, neevoluţie, izolare…


ce caut? cu ardoare, bărbatul care să fie sincer de la un capăt la altul, unul franc, care să mă scutească de nuanţe și insinuări, care să-mi ceară ce are de cerut, nu să mă lase să bănuiesc sau să deduc, fiindcă simţul decriptării dublelor sensuri, al înţelesurilor subliminale îmi este aproape atrofiat… care să-mi spună când vrea să fie lăsat în pace și când s-a săturat de mine în lenjeria din dantelă, stârnită, devorându-l și care să mă vrea cuibărită în braţele lui, potolită și caldă… care să știe că într-o iubire adevărată nu există orgolii de frânt. care să aibă timp de consumat cu mine, să nu mă grăbească, să mă lase să adulmec până am confortul și curajul să mă apropii (așa fac sălbăticiunile, nu?). un bărbat care să-mi facă faţă, cu care să port lungi discuţii despre ultimul roman citit sau despre politica economică a Chinei comuniste. un bărbat care să fie dispus să înţeleagă că „cele două cuvinte” spuse, trimise în fiecare zi unei femei, pot face mai mult decât orice altceva. unul la umbra căruia să cresc…


cam asta am de spus acum. vei deduce singur mult mai multe și desigur vei sesiza și ușoarele autoironii… iartă sacadarea de declamaţie în latină a discursului meu. m-am simţit provocată și am scris dintr-o suflare. n-o să-ţi cer să-mi aduci nimic de la Paris, pentru că aș ieși din ritmul încet și profund… ceva ales de tine pentru mine arde etape și devine prea intens pentru acest moment…
și încă ceva. trebuie să încetăm să ne mai întâlnim așa… în curând, mă vor expulza de pe acest site din cauza mesajelor interminabile…

te îmbrăţișez.

(Fragment din romanul cu același nume, 
Editura Adenium, 2014, colecţia Punct RO. Debut)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral