Bacşişul ilicit

Mioara Anton Publicat la: 24-02-2015

Cititorii ziarului Scînteia descopereau cu uimire, în dimineaţa zilei de 23 iulie 1971, că regimul le pregătise o nouă surpriză, care luase forma unei campanii de „stârpire” a bacșișului. Un obicei al pământului devenise peste noapte unul dintre inamicii de temut ai eticii și echităţii socialiste.

"Tezele din iulie”, care anunţau „dezvoltarea conștiinţei socialiste” și „educarea comunistă” a societăţii, erau incompatibile cu năravul încetăţenit al chelnerilor, frizerilor, vânzătorilor și șoferilor de taxi de a pretinde și primi sume de bani pentru serviciile pentru care erau oricum plătiţi. În realitate, însă, prin această campanie, regimul încerca să pună capăt unor practici negative, generalizate în aparatul administrativ: furturi, delapidări, trafic de influenţă, corupţie. Deteriorarea condiţiilor economice, lipsa produselor alimentare și raţionalizările, precum și calitatea îndoielnică a celei mai mari părţi a bunurilor de larg consum favorizase apariţia acestor fenomene îngrijorătoare pentru ordinea statului socialist. Abundenţa de la mijlocul anilor ’60 tindea să devină o amintire. Într-o scrisoare anonimă, din 8 septembrie 1970, se consemna cu ironie că în orașul Satu Mare se îmbunătăţiseră condiţiile de aprovizionare odată cu detașarea unor miliţieni ce reușiseră să ordoneze cozile pe două rânduri.


Considerate forme de parazitism social, șomajul și bacșișul fuseseră încadrate ca atare, în 1970, într-o lege specială, care prevedea sancţiuni severe împotriva celor care refuzau să se angajeze sau își sporeau veniturile pe căi ilicite. Cetăţenii revoltaţi, muncitori, strungari, cooperatori, cereau prin vocea propagandei de partid sancţionarea exemplară a celor care își făcuseră un obicei din a-și dubla sau tripla veniturile utilizând mita, șperţul și bacșișul. Se cerea lipirea de afișe în magazine, restaurante și hoteluri prin care să fie anunţată interzicerea bacșișului, după cum se solicita organizarea de conferinţe publice în instituţiile predispuse la această practică „fanariotă, lipsită de etică”.


Un cetăţean cinstit și indignat semnala cazul revoltător al unui croitor din Brașov care fusese descoperit că deţinea ilicit două mașini, o Dacia 1300 și un Renault-16, 100 de cămăși, 20 de costume bărbătești, 20 de perechi de pantaloni, 8 paltoane, 20 de perechi de pantofi și alte bunuri a căror ordine nu o mai reţinuse. Pentru eradicarea acestui „revoltător nărav, factor poluant al mediului etic”, Chivu Constantin, pensionar din București, propunea recrutarea unor „agenţi voluntari obștești”, dotaţi cu insigne de buzunar și agende, care să depisteze în timpul unor raiduri camuflate formele de bacșiș, dar mai ales frecvenţa cu care acestea erau încasate.

Agenţii puteau fi folosiţi și pentru identificarea „lăţoșilor”, a celor îmbrăcaţi sumar, „paraziţii sociali”, care începuseră să-și facă apariţia chiar și la televiziunea naţională. Dorinţa i-a fost îndeplinită și, peste numai un an, era promulgată legea referitoare la instituirea controlului obștesc în toate instituţiile statului.


În spatele spectacolului propagandistic regizat de Scânteia, realitatea socială arăta diferit. Vocile celor de jos au fost mirate de gălăgia nefirească a celor de sus, care patronau și încurajau reţelele de influenţă din interiorul partidului. Pentru Doru Ion din Timișoara, programul ideo­logic lansat în iulie era lipsit de conţinut, întrucât cei numiţi „să educe poporul” înţelegeau doar să profite de funcţiile pe care le deţineau. Nimeni din conducerea partidului nu părea să fie deranjat de atenţiile pe care activiștii le primeau atunci când erau trimiși pentru control în teritoriu, de obișnuinţa doctorilor de a stabili tarife speciale pentru serviciile medicale sau de mita oferită cu generozitate pentru admiterea în învăţământul liceal sau superior: „Oameni cu cultură, ziare, radio, televiziune, s-au repezit asupra bărbierilor că iau bacșiș. Această categorie de oameni ai muncii ar fi trebuit să fie cei mai din urmă care să fie atacaţi (…). Trebuia să se înceapă cu asanarea conștiinţei medicilor, avocaţilor, profesorilor, chiar universitari, la care vine porcul gras de sfintele sărbători și el pe de altă parte sforăie în ziare sau televiziune cu sfaturi de etică socială”.


Rezultatele campaniei au fost dezamăgitoare pentru aparatul de propagandă. La trei luni de la lansare, un raid prin restaurantele și magazinele bucureștene scotea la iveală faptul că bacșișul continua să supravieţuiască, iar îndemnul lansat de Titus Andrei, la 23 iulie, „Bacșișul trebuie să dispară! Nici numele să nu-i mai rămână!”, rămânea o simplă retorică.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral