Povestiri bune, marketing mincinos

Radu Diaconu Publicat la: 24-02-2015

Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase, colecţia de proză scurtă a lui Dan Alexe, e un produs de marketing care dezamăgește. Povestirile sunt însă reușite. De unde, atunci, această dezamăgire?

Dezamăgirea vine din faptul că ambalajul acestui produs este înșelător; cititorul în căutare de „scandal” va parcurge cu oarecare interes primele trei texte pentru ca apoi să descopere povestiri mai degrabă cuminţele. Presupunând că sus-numitul cititor alege să înceapă de la sfârșit, el se va afla în exact aceeași situaţie: ultimele trei texte sunt cât de cât „deocheate”, dar atât!


Nici aceste șase povestiri care deschid și închid seria nu produc însă vreun șoc simţitor oricui e cât de cât familiarizat cu literatura ultimilor cincizeci de ani; dacă despre „cartea cu vampiri” a Elizabethei Kostova, Colecţionarul de istorie, s-a spus că nu conţine mai mult de o ceașcă de sânge vărsat în cele aproape o mie de pagini, și despre Miros de roșcată amară… a lui Alexe se poate spune, la fel de onest, că abia dacă umple cu umori ale amorului un amărât de pahar.


Textele au totuși valoare, dincolo de veșmântul „scandalos” care, în mare parte, nu li se potrivește (și autorul e conștient de comercializarea la care e supusă literatura sa – a se vedea, în această privinţă, Frenetica moarte a lui Martin Heidegger, penultima povestire a volumului). Dan Alexe scrie cu umor, cu ritm, știe să creeze întâmplări și deznodăminte, atinge pe alocuri note sentimentale – și, atunci când o face, pune frâu verbozităţii de care în alte circumstanţe nu duce lipsă în favoarea unei exprimări eliptice, simple, care scoate în evidenţă încărcătura emoţională a naraţiunii. Aceste povestiri dramatice, recomandate de Radu Paraschivescu în prefaţa cărţii, sunt, în mod ironic, și cele mai cuminţi: Viciu de procedură, Anka Butt și Poveste de Crăciun narează dramele unui bătrân, unui tânăr și unui copil într-o manieră dibace, dincolo de inserţiile mai degrabă accidentale din domeniul sexualului; de exemplu, singurul pasaj „scandalos” din Poveste de Crăciun (scurtă relatare la persoana întâi a plasării unui copil la orfelinat) e următorul: „mi-au explicat că […] dacă mă fute vreunu’ în cur am dreptul să mă plâng la director, dar că mai bine învăţ singur să mă bat”.


Celelalte texte nu sunt nici ele lipsite de un libertinism care înlătură eventuala monotonie, iar când se adaugă acestei reţete și o doză sănătoasă de referinţe culturale și intertextuale, rezultatul n-are cum să fie plictisitor – și nu e. Istoria șamanismului românescu e un astfel de amestec între naivitatea naratorului și erudiţia ţicnită a personajului principal, dublate de un suspans atent creat și dialoguri la fel de reușite, în aceeași cheie a unei culturi înalte, mascate în limbajul periferiei; de pildă, într-o discuţie asupra moralităţii amendării călătorilor ce nu plătesc bilet în cursa cu un tramvai clandestin, întâlnim această replică de efect: „Și ăla, la greci, care-i trecea pe oameni apa morţilor, le lua numai un bănuţ, nu-i escroca. Care nu plătea, le futea o vâslă-n cap, da’ tot îi trecea apa până la urmă”.


Vulgaritatea e prezentă deci mai degrabă în limbaj decât ca substanţă narativă: în cele 12 (din 33!) povestiri în care se descrie actul sexual propriu-zis – în pasaje care nu depășesc mai mult de 3-4 rânduri –, tema nu e nici măcar o singură dată respectivul act sexual, ci fie relaţia dintre un narator, care-și joacă cu obstinaţie și autoironie cartea culturii ca mijloc de cucerire, și partenerele sale, fie o preo­cupare de natură mai abstractă, asupra cuvintelor și a legăturilor acestora cu lumea (deși, evident, această temă e și ea parodiată).

Autoironic, naratorul se prezintă ca lingvist epatant, care citește „ostentativ la terasă” din „unealta de seducţie”, o Ramayana în ediţie bilingvă sanscrită-rusă, condiţie care îl duce adesea în tot felul de incompatibilităţi tragi-comice cu partenerele sale. Aceste douăsprezece povestiri nu alcătuiesc însă majoritatea volumului; celelalte sunt fie total lipsite de orice fel de referinţă explicit sexuală, cum e, de pildă, Sâmbăta morţilor, fie prezintă doar vulgaritate ocazională de limbaj; în orice caz, adjectivul „scandalos” din titlu pare să joace nu atât un rol descriptiv, cât comercial.


În acest context, tonul excesiv de negativ cu care Marius Chivu desfiinţează volumul lui Alexe, numindu-l, fără nici un temei, „o suită de variante ale aceleiași fantezii erotice, istorisite la persoana întâi”, pare să meargă, în scop critic, pe aceeași linie pe care a mers, în scop de promovare, și ideea de marketing a Editurii Humanitas. Marius Chivu dovedește o vervă critică lipsită de argumente, părând să nu ţină cont de faptul că nu se poate vorbi numai despre un singur narator și despre șirul său de aventuri erotice – am văzut deja eterogenitatea celor 33 de povestiri. Culmea criticii lui Chivu vine când, într-un exces de preţiozitate, afirmă că „volumul este nerecenzabil cu instrumentele criticii literare” și îi oferă, cu o pedanterie condescendentă, lecţii de stil autorului.


Departe de a fi un „porno pentru tocilari”, cum îl numește Marius Chivu (cu observaţii perfect aplicabile unora dintre povestirile selectate de el pentru antologia Primul meu porno), volumul de povestiri al lui Dan Alexe reprezintă o lectură în general plăcută și pe alocuri chiar ofertantă pentru majoritatea cititorilor; iar dacă ele nu se pretează la „instrumentele criticii literare”, ce ne împiedică să credem că problema nu e chiar a acestora din urmă?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe