Cetăţean, caut vecinătate

Dragoș Dascălu Publicat la: 24-02-2015

Ne lipsesc vecinii. Nu din punct de vedere fizic, pentru că toţi avem pe cineva care trăiește în apartamentul sau în casa de lângă, ci acea structură, instituţie socială, bazată pe reciprocitate, mobilizare, cooperare denumită vecinătate. 

Mahalaua, uliţa, strada, cartierul au oferit o formă de organizare intermediară, ce stimula și participarea la viaţa publică. 
Veriga lipsă ce micșorează distanţa dintre individ și administraţie, dintre individ și partid, dintre individ și stat. Căci, cu cât distanţa dintre individ și stat crește, statul mărindu-și eficienţa și puterea, cu atât implicarea individului este mai scăzută, mergând în urma dezamăgirii până la retragerea completă din viaţa publică (măsurată printre altele și prin lipsa participării la vot).


La Drăguș, în Ţara Făgărașului, am regăsit, prin intermediul Atelierului „Urbanizare și peisaj cultural rural”, organizat de asociaţia Centrul pentru Mediul Construit, vecinătatea ca instituţie. Într-adevăr, mai puţin importante ca în perioadele trecute, cele 11 vecinătăţi din Drăguș sunt încă funcţionale. Acestea aveau grijă de propria stradă, decideau ce lucrări se fac, îi ajutau pe cei în dificultate, construiau casele din vecinătate și alegeau un reprezentant, „tata de vecin”, cu rol executiv și de reprezentare în discuţiile cu administraţia. Distanţele dintre individ și administraţie sunt reduse, fiind posibilă chiar o formă de democraţie participativă veritabilă și eficientă.


Poate părea că discuţia despre vecinătate nu are nimic de-a face cu arhitectura sau cu o politică a arhitecturii. Vecinătatea însă este o instituţie socia­­lă puternic legată de loc, de me­diul construit. Nu este astfel întâmplător că una dintre primele încercări de creare a vecinătăţii este legată de o formă construită. Clarence Perry, sociolog și urbanist, propune o schemă ce a ajuns să fie aplicată la nivel mondial, în care vecinătatea era definită și de „calitatea arhitecturii, aranjamentul străzilor, plantările în lungul curbelor și în grădini, aranjamentul și fundalul clădirilor și relaţia cu magazinele (…), toate elementele ce intră în mediul unei case și constituie atmosfera sa exterioară”. Este evident astăzi că una nu o determină în mod automat pe cealaltă. La Drăguș, vecinătăţile arată în mare parte la fel. Acest lucru nu înseamnă însă că arhitectul și urbanistul nu au nici un rol. Conștientizând aceste condiţii date, prin intervenţiile construite sau prin procesul gândit, modul de organizare pe vecinătăţi poate fi stimulat, iar indivizii pot fi capacitaţi. La Drăguș, intervenţia construită poate fi un element de testare și recreere a vecinătăţii. 


Oare ne putem imagina procese similare, proiecte de arhitectură, design urban și urbanism care să favorizeze apariţia, consolidarea și capacitarea unor vecinătăţi în orașe? Cred că aceasta este una dintre temele principale de reflecţie pentru arhitectură și pentru arhitecţii care își propun să atingă un scop social sau politic pentru proiectele lor – reconstrucţia vecinătăţii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe