Politicieni și intelectuali

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 24-02-2015

Ce face diferenţa între un politician și un intelectual român, chiar dacă, uneori, cele două categorii se întrepătrund, de la Iorga la Paleologu și de la Maiorescu la Manolescu? E diferenţa dintre calculul de oportunitate și naivitatea bunei-credinţe.

Calculul politicianului autohton pornește de la buna-credinţă a intelectualului și o folosește; în schimb, buna-credinţă nu conștientizează calculul. Făcând un joc de cuvinte, aș spune că nu-l calculează, nu știe și nu poate să facă asta.


E motivul pentru care în România postrevoluţionară avem intelectuali taxaţi ca iliescieni, feseniști, băsiști, pedeliști, pesediști, dar nu avem politicieni a căror imagine să fie debitoare asocierii simbolice cu intelectualii care i-au susţinut. Asimetria e spre paguba intelectualilor, acuzaţi de colegi ai lor pentru a fi susţinut un președinte sau altul, un partid aflat la Putere, o structură care, mă-nţelegi, a făcut atâta rău ţărișoarei… Ar fi aproape comic (de unde și trimiterea la Caragiale) dacă în spaţiul nostru public ar fi existat mai multă relaxare, puţin umor și o undă de relativism. Din păcate, și imediat după ’90, și după ’96, și după 2004, unde ne-am uitat, am văzut numai figuri încruntate, posomorâte, încrâncenate. Un ministru ca Pleșu, cu relaxarea sa, enerva pe toată lumea: și pe exponenţii fostului regim, și pe susţinătorii Pieţei Universităţii.


Acest scenariu al conflictului perpetuu, al demolării „adversarului”, al demonizării celui de altă părere decât a ta, i-a favorizat în mod clar pe politicieni și a făcut mult rău comunităţii noastre intelectuale. Primii din așa ceva au trăit și trăiesc: se acuză reciproc de cele mai oribile mașinaţii, pe care tot ei le fac, se despart zgomotos și cooperează pe ascuns, se trădează cu pasiune și se „ceartă” cu schepsis. Au învăţat (de unde oare? când? de ce așa ușor?) toate modurile imaginabile și inimaginabile de a manipula electoratul în interesul lor; și au înţeles că numai împreună pot reuși.


Intelectualii, însă, au pierdut masiv din investiţia lor de încredere – totală – într-un politician sau altul, într-un lider de partid și în partidul însuși. Indiferent de culoarea aflată la Putere, anterior în Opoziţie, intelectualul de bună-credinţă, mizând totul pe exponenţii ei, s-a văzut înșelat în așteptări, păcălit de realitatea politică, umilit de calculele reci. Principiile sale, proiectate idealist în politicienii autohtoni, nu au fost și ale lor. A fost suficientă trecerea unor ani pentru ca acest lucru esenţial să se vadă.


Ce au făcut politicienii noștri știm. Se vede în jur, în realitatea socială pe care ei au construit-o până la nivelul la care au putut. Dar ce ar fi trebuit să facă intelectualii noștri de bună-credinţă pentru a nu fi anexaţi, confiscaţi simbolic, mistificaţi și utilizaţi?


Cred că ar fi trebuit să pună o distanţă între ei și politicieni; și să fie, fără excepţii, solidari cu colegii lor, indiferent de culoarea opţiunii fiecăruia. Era și este mai importantă solidaritatea intelectuală manifestată în timpul epocii de aur ceaușiste decât evoluţia pe un culoar ideologic cu desfiinţarea, în efigie, a celor de pe alte culoare. Era și rămâne mai importantă solidaritatea anticeaușistă manifestată de Sorescu și Ana Blandiana în anii ’80 decât ruptura din anii ’90 a celor doi, prinși ca într-un mecanism diabolic în conflictul politic.


Azi asistăm la același tip de ruptură, pe linia de conflict a mandatelor lui Traian Băsescu. PDL-ul și PNL-ul fac alianţă, după ce s-au acuzat de toate relele pământului strămoșesc; Crin Antonescu a divorţat de Victor Ponta și este cel mai vajnic combatant împotriva fostului tovarăș de idealuri; Traian Băsescu demonizează PDL-ul pe care l-a susţinut; Tăriceanu vrea să-l suspende pe Băsescu, după ce a fost premier, cu Băsescu președinte; PSD-ul tună și fulgeră împotriva UDMR, făcând apoi apel tocmai la UDMR… Pe acest carusel de bâlci, cu foști aliaţi care se lovesc și foști dușmani care se îmbrăţișează, intelectualul român, cel de bună-credinţă, rămâne fixat în proiectul lui idealist, în setul său de principii. Înţeleg perfect sila lui Patapievici, apoi a lui Cărtărescu, de a mai evolua, cu scrisul lor angajat, în acest spaţiu al lipsei de cuvânt, de onoare și de bun-simţ.


Când intelectualul român va fi și puţin politician, nelăsând un actor politic să-i folosească imaginea și numele pentru propria agendă, o filă deloc glorioasă a vieţii noastre publice va fi, în sfârșit, întoarsă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe