Doi fraţi ziuatici: T. Maiorescu şi V.A. Urechia

Roxana Patraș Publicat la: 24-02-2015

Slăbiciunea marelui om de stat pentru damele deja măritate ce nu se feresc a șugui cu holteii – exemplarele mai „frumușele”, cum le numește aghiotantul domnesc – e umbrită însă de trebi mai urgente. Cert lucru, nici unul nu respectă promisiunea dezlegării tainelor, deși mulţi ar fi vrut să afle cum de reușise timidul Basil să întreacă performanţele unui Byron și să ţină (simultan) nu două, ci trei surori. Inflamând fantezia posterităţii critice, nu se face lumină nici măcar în acea sordidă afacere a incestului între fiica legitimă (Corina) și fiul nelegitim (Căpitanul Guriţă), sfârșită prin sinuciderea ca în filme a cuplului, exact în patul dăruit de controversata regină iberică Isabela a II-a. 


Așa cum ni-l dezvăluie scrierile sale intime, Urechia pare un tip impersonal, tot așa de apolinic pe cât era și liderul Junimii, el însuși autor al unui jurnal rarefiat. Preciși în datarea triumfurilor zilnice, amândoi ne oferă un sinopsis al voinţei de putere și o reţetă a succesului aclamat în for. De unde și fascinaţia amândurora pentru oratorii înzestraţi și pentru secretele elocinţei, artă însușită la perfecţie de ei înșiși și temă a unor reflecţii cu posibil substrat autoscopic. Deși multe vor fi fost motivele de invidie, Maiorescu și Urechia împart totuși aceeași zi de naștere (15 februarie), detaliu semnificativ, după cum se va vedea în cele ce urmează.

Pentru unii ca ei, „tainele vieţii” se consumă la suprafaţă, ocupând demnităţi publice sau inventându-le ad usum delphini; când nu se află în vreun post la minister, păstrează totuși calitatea liderului cultural incontestabil, în fruntea Convorbirilor sau a Ateneului; când nu obţin fotoliul de parlamentar, pot face oricum politică de pe margine, propovăduind junimismul sau naţionalismul. La o adică, notaţia lapidară, cvasi-funcţionărească poate lipi un certificat de deces în contrapagina unei râvnite diplome, poate înregistra, mereu egal, tragedia pierderii fiului Tancred și bucuria acceptării ca membru în Academia spaniolă.


Trăitor în vremea constituirii trusturilor gazetărești, printre care și cel din jurul Convorbirilor literare, V.A.U. a beneficiat de ceea ce astăzi s-ar numi publicitate negativă. Cu excepţia prieteniilor „crocodilești” de la Revista contimporană (Petre Grădișteanu, G. Sion) sau a superiorilor ierarhici (Kogălniceanu, I.C. Brătianu), toţi îl persecută; de la Maiorescu, Hasdeu, Eminescu și până la Iorga, nimeni nu are pentru „urechiat” o singură vorbă bună. Dintre toate execuţiile publice care i-au călit răbdarea, mai cunoscută este cea a junimiștilor. Pentru că metafora „corridei” îl satisfăcea pe însuși Urechia (vezi Elocinţa română, 1866), vom spune că Maiorescu își asmute victima ca un torero, în vreme ce Eminescu îl execută ca un matador, coborându-se la invectivele din Urechiada sau din alte materiale colaterale Satirelor II și III, realizate între 1875 și 1876. 


Prima acuză a poetului – și a junimiștilor ce-l îmboldeau cu aplauze de pe margine –  se referă la lingușitorul proiect al lui V.A.U. de a publica o biografie a noului principe, Carol I. Volumul iese în 1868 fără a produce prea mare entuziasm printre cărturari, mai ales în rândurile altor aspiranţi la onoruri regale, cum Maiorescu însuși pare să fi fost. Nu întâmplător, spre finele secolului, își va edita cele 4 volume de discursuri politice sub prea-supusul titlu Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I. Cuvinte-cheie: dezvoltare politică și dinasticism. Cine știe dacă nu din astă pricină „regală” strică Maiorescu prieteșugul cu Urechia… 


Reglându-și tirul cu niscaiva „observări polemice” (1869), criticul duce gâlceava pe culmile paroxismului (vezi Beţia de cuvinte, 1873). Relaţiile vor rămâne încordate până spre 1880, când liderul junimist se strecoară printre membrii fondatori ai Academiei Române și devine vioara întâi în comisia de unificare a ortografiei limbii. Altfel, memorialistul simte nevoia să clarifice filmul relaţiei cu Maiorescu, precizând mai ales coincidenţele de gândire (pp. 365-371). Cu toate că nu pusese umărul nici la înfiinţarea Societăţii Academice Române (ba chiar își dăduse demisia în 1869), nici nu sprijinise proiectul Ateneului Român, el se va instala comod într-o instituţie gândită, după model francez și spaniol, de însuși hulitul V.A. Urechia. Până aici mergea imperturbabila dispoziţie apolinică a marelui Titu Maiorescu!

Firește că i-ar fi venit peste mână să admire nu propria reflecţie în oglindă, ci tragica agitaţie a unui geamăn care gândea și făcea aproape același lucruri ca și el.  

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe