Bernstein Elvin și impactul imperceptibilului

Ana Ionesei Publicat la: 24-02-2015

La mijlocul acestei veri, m-am lăsat ispitită la bibliotecă de un roman de-al lui B. Elvin, și anume Colţurile cercului (1985), după care am cedat altor trei: Prin ce se deosebește această noapte? (1977), Hotarul imaginar (1980), respectiv Patru și un absent (1988). 
Pe parcursul lecturii, am regăsit tonul elvinian, limpede și aristocratic ce-mi era familiar din studiile, eseurile și reportajele din revista Lettre Internationale, al cărei redactor-șef a fost din 1992 până la sfârșitul vieţii.

Secretar literar la Teatrul de Comedie și Teatrul Naţional, fondator al Caietelor Teatrului Naţional bucureștean, Elvin a contribuit, prin antologiile de texte publicate, la accesul culturii române spre teatrul englez contemporan (John Arden, Harold Pinter, Arnold Wesker, John Osborne, Peter Shaffer), precum și la operele lui Albert Camus și Eugen Ionescu.


Stilistic sau ideatic, stereotipul este absent în scriitura lui Elvin, care abordează cu eleganţă teme mari apelând la febrilitatea fantasmatică, ce-și impune propriul ritm, desfășurând o artă a culiselor psihice: „uneori, ceea ce ne imaginăm și trăim în interioritatea noastră apasă deopotrivă de greu ca și realitatea, fiind fapte dispunând de-o energie aproape egală cu evenimentele de afară, din care ce-ar rămâne dacă n-ar fi trecut prin intensitatea conștiinţei” (Colţurile cercului, Editura Eminescu, 1985, p. 86).


Intelectualul cameleonic din majoritatea prozelor elviniene poate fi socotit un „frate de cruce” al protagonistului dramei absolute camilpetresciene, prin legitatea lucidităţii. Turnirurile imaginaţiei își parcurg capcanele, savurează trecerea de la un interstiţiu la altul al experienţei, fără ca practica excesului mental să rezume un caracter. 


De altfel, prin evitarea oricărui tip de concluzii ultime, suita personajelor sale aparent tipice (adolescentul pseudonevrotic, hamletianul sadea, femeia fatală) devansează permanent așteptările de lectură, cu atât mai mult cu cât luciditatea rămâne en garde chiar și atunci când se lasă traversată de dorinţă sau de mecanismele voinţei-oarbe-de-a-trăi.


 Mimările, dedublările, inerţiile și eșafodajele psihice compun o reţea de ficţiuni identitare multiplu cromatizate, iar căutarea de sine se confundă deseori cu o fugă de sine.Prin refuzul răspunsurilor univoce la dilemele personajelor sale, Elvin adoptă o serie de procedee analoage dramaturgiei contemporane, prin faptul că faptele semnificative rămân la discreţia conștiinţei sau, altfel spus, a duelului neîntrerupt dintre memorie și imaginaţie.

Ca urmare, epicul emană precumpănitor din fenomene imperceptibile, aflate mereu la chere­mul imprevizibilului, favorizând totodată asalturile onirice asupra cotidianului.
În eseul dedicat lui Marcel Proust, Samuel Beckett susţine că „omul cu memorie bună nu-și amintește nimic fiindcă nu uită nimic” (Samuel Beckett, Proust, Editura Humanitas, București, 2004, p. 28), iar acest paradox reprezintă una dintre piesele de rezistenţă ale scriiturii lui Elvin: „încerca să uite ceva de care-și amintea mereu” (Hotarul imaginar, p. 165); „Realitatea e că nu-mi amintesc multe tocmai fiindcă nu pot să uit multe” (Colţurile cercului, p. 190).


Recunoscut în mod unanim drept un „mare discret”, Bernstein Elvin rămâne un model de spiritualitate incandescentă, ilustrând cu precizie convingerea lui Camus potrivit căreia „marii romancieri sunt romancieri filosofi, mai exact, contrariul scriitorilor cu teză” („Filosofie și roman – Creaţia absurdă”, în Mitul lui Sisif, Editura Rao, 2011, p. 196).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe