Dosariada unei societăţi insuficient modernizate

Vasile Ostaciuc Publicat la: 24-02-2015

Aparenta avalanșă de învinuiri (acesta ar fi termenul corect din punct de vedere juridic) aduse de către DNA unor politicieni care beneficiază de un indice mare de notorietate are efecte diferite în rândul diverselor segmente ale opiniei publice, în funcţie de valorile, mentalităţile, interesele și cultura dominantă a fiecăruia dintre ele. Chiar dacă această campanie, comparată uneori de presă cu celebra mani pulite italiană, poate oferi satisfacţie unor categorii de public, din considerente de ordin etic, frustrare & vendetta sau partizanate politice, totuși, imaginea ei este desacralizată de o serie de attachments (in)formale.


Exceptând lamentările victimelor și ale susţinătorilor acestora, restul publicului pare să guste cu satisfacţie moderată această cruciadă care depășește domeniul luptei anticorupţie în sensul clasic al termenului. În primul rând, faptul că victimele sunt prezente preponderent într-o parte a spectrului politic (PSD & Asociaţii) contrazice viziunea empiric-popular concretizată prin mitul naţional „toţi fură”. În al doilea rând, chiar și victimele sunt ierarhizate, iar în viziunea publică există politicieni cu o imagine foarte proastă care sau au fost „uitaţi” până acum de către DNA, sau au primit pedepse mult prea ușoare. Chiar și politicienii care au fost deja condamnaţi au primit pedepse în urma unor acuzaţii care par hilare publicului.

„Vocea cartierului” exclamă: „Păi, îl condamni pe Năstase cu un dosar gen «Trofeul Calităţii», când el a furat miliarde? Sau îl condamni pe Voiculescu în dosarul ICA, când el a pus mâna pe averea lui Ceaușescu și a Securităţii?”.


Pe de altă parte, în majoritatea condamnărilor, măsura privativă de libertate nu a fost însoţită și de confiscarea (în ochii publicului, de preferat, totală) a averii. „Vocea cartierului” continuă: „Păi, și mie îmi convine să fac un an, doi de pușcărie de lux pentru ’jde milioane de euro”. Și desacralizarea dosariadei intră în coliziune directă cu elemente constitutive majore ale mentalităţii balcanic-premoderne. Aceeași „voce a cartierului”: „Lui X i-au dat atâta pușcărie cu executare pentru corupţie și ăluia care a omorât cu mașina oameni pe stradă îi dă cu suspendare?!”.


Justiţia modernă, ca expresie represivă (penală sau politică) a statului de hârtie, un stat modern-birocratic a cărui funcţionare se bazează pe instituţii, și nu pe indivizi, este credibilă în măsura în care interacţionează comprehensiv cu opinia publică. Insuficienta modernizare a societăţii românești are ca prim efect o rezistenţă tenace a individualizării acţiunii publice și politice în faţa unei (de dorit) instituţionalizări a acestui tip de acţiuni.


O justiţie independentă ar trebui să funcţioneze și fără Monica Macovei sau Traian Băsescu. O justiţie independentă ar trebui să nu poată fi influenţată de un prim-ministru sau președinte, indiferent care ar fi numele acestuia. Faptul că există candidaţi prezidenţiabili care promit funcţionarea justiţiei sau garantează această funcţionare nu reprezintă o problemă sociopolitică majoră. Problema apare în momentul când un larg segment al opiniei publice este convins de această realitate (probabil în urma unei intuiţii empirice extrem de eficiente) și își orientează comportamentul electoral conform acestei convingeri.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe