Coaliţia anticorupţie

Radu Nicolae Publicat la: 24-02-2015

A existat în ultimii ani o conjunctură favorabilă investigării și judecării dosarelor mari de corupţie și de criminalitate organizată. S-a format, cu sprijinul partenerilor noștri externi din Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană, o informală coaliţie anticorupţie de instituţii, organizaţii, servicii și persoane care a permis condamnările deja cunoscute ale unora dintre profitorii tranziţiei. Această coaliţie a fost mai degrabă rezultatul unui proiect inteligent decât o apariţie spontană și dezinteresată din rândul justiţiei.

În cele mai multe cazuri, pentru a se obţine o condamnare, a fost necesară utilizarea mai multor tipuri de metode ce au depășit cadrul obișnuit (complete desemnate în loc de complete aleatorii, forţarea de interimate pentru a crea condiţiile numirii unor persoane cu „agendă anticorupţie” în funcţii de conducere în instanţe sau parchete, transcripturi scurse către mass-media, ofiţeri acoperiţi, percheziţii ilegale, urmărirea penală sub formă de acte premergătoare etc.). O asemenea coaliţie a fost realizată pentru a asigura stabilitatea României și onorarea angajamentelor sale la nivel internaţional (de menţionat aici cazul de la Poliţia de Frontieră). 


După cum știm, corupţia distruge ordinea formală, instituţii publice întregi ajungând să fie transformate în grupări de criminalitate (aici este relevant cazul de la permisele auto). Condamnările au vizat în principal zona politicii cu tot spectrul său și cea economică. Așadar este prematur să spunem că justiţia a început să funcţioneze independent în România, în condiţiile în care instituţiile anticorupţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul public sau puterea judecătorească se pliază pe înţelegerile de culise (cum a fost în cazul numirii procurorului general) sau relaţia acestora cu serviciile speciale este 
neclară (înaintări în grad ale unor persoane-cheie din justiţie, lipsa unei verificări din partea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării a magistraţilor acoperiţi, recrutarea ilegală a unor magistraţi etc.). Justiţia rămâne încă selectivă și influenţabilă.


În ciuda acestor dosare grele, justiţia din România nu a produs personalităţi autentice anticorupţie care să inspire societatea, cum s-a întâmplat în Italia cu judecătorii anti-mafia la începutul anilor ’90. Întrebarea fundamentală astăzi este dacă această conjunctură și ceea ce a produs ea bun pentru societatea românească va ajuta la crearea unei comunităţi anticorupţie autentice și transparente în justiţie și instituţiile publice care să schimbe regulile sistemului, iar răspunsul depinde de modul în care vom reuși coagularea în jurul Strategiei Naţionale Anticorupţie.

Dacă de dragul controlului vom ţine justiţia și instituţiile anticorupţie captive, mă tem că nimic nu este sustenabil sau de dorit. Până atunci, dosarele penale, mapele profesionale, transcripturile, bileţelele roz rămân arme redutabile în context politic și electoral.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe