Cât costă poezia?

Ioan Șerbu Publicat la: 24-02-2015

În 1971, printre inițiativele lui Ceaușescu în cadrul propunerilor ce mai târziu aveau să fie recunoscute ca Tezele din iulie, se numărau o „intensificare a educației politico-ideologice în școli și universități” și o „expansiune a propagandei politice, folosind radioul și televiziunea în acest scop, precum și edituri, cinematografie, teatru, operă, balet, uniunile artiștilor”.

Aproape în răspăr, în 1972, la Timișoara, un grup de nouă tineri scriitori de limbă germană au format, fără voie de la centru, un cenaclu literar neascultător: Grupul de Acţiune Banat. Asumat avangardiști și experimentali, au ales nu să cânte natura, nici să frizeze filozofia ori să coboare tragico-ludic în biografie. Au ales să fie esteţi politici (în sensul larg al implicării), îndreptând mașina de scris înspre fabrici, șantiere și Partid (și nu au intuit deloc rău direcţia în care-o luase poezia).

Subestimând iniţial capacitatea de influenţare a minoritarilor germani, Securitatea s-a dumirit târziu, dar a acţionat în mod eficace: după trei ani, trei dintre membrii grupului aveau să fie arestaţi, iar cercul literar desfiinţat. Nu s-a lucrat cu sferturi de măsură: până în ’87, fondatorii cenaclului și apropiaţii lor au fost risipiţi sau șterși definitiv. Metode vechi, rezultate previzibile: emigrare, retragere din literatură, sinucidere. 


Corina Bernic și Ernest Wichner, membru fondator al Grupului, readuc în atenţie textele pe atunci tinerilor autori, într-o antologie ofertantă și edificatoare (publicată la Polirom, de ce să nu menţionăm, cu o întârziere de 14 ani faţă de Suhrkamp, Germania). Sunt cuprinse laolaltă voci cu o puternică individualitate, cu pregnanţă și metode diferite, dar circumscrise unei convingeri comune: angajamentul. Richard Wagner, liderul celor nouă și vocea lor, spunea, pe atunci, în cadrul unei discuţii: „Personal, consider că angajarea unui poet e determinată de încercarea lui de a găsi un răspuns la problemele vieţii publice. (...) Premisa în acest sens o reprezintă o anumită atitudine în faţa lumii – cea a omului reflexiv, nu a credinciosului”.

Sub această declaraţie de intenţii, grupul pornește o curajoasă – pe interior, dar controlată pe dinafară – critică, mai ales la adresa comunismului de București (pentru că, în definitiv, ei erau marxiști) și a sălbaticului control al acţiunilor și în special al inacţiunilor indivizilor. Au publicat așadar în revista Neue Literatur din București, chiar sub nasul lui Ceaușescu. Cum frica Tovarășului de popor și viceversa erau egale, dar necesitau măsuri diferite, era natural ca orice fiţuică să treacă pe la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, cu atât mai mult o revistă.

La fel de normal era ca scriitorii să-și „updateze” continuu principalul instrument de lucru: limbajul esopic. Deși încă debatable, metoda se poate număra printre cele înnoitoare de limbaj, ca efect secundar al cenzurii. În bucurii ca acestea: „până și pe libertate/ au înţepenit-o într-o statuie/ să nu îmbătrânească/.../ să nu cumva/ să facă cu ochiul cuiva” (Wagner) sau Balada lui Ortinau, totul – titlu, părţi, formă, conţinut – este atac. Redau doar primul și ultimul vers: „un pronume  a fost arestat/.../ limba c’est moi!”. 


Firește, solidaritatea, dialectica, influenţarea reciprocă și intransigenţa au avantajat consistent evoluţiile individuale. Dar tinerii teribili n-au intuit că mijloacele de restabilire a ordinii vor fi atât de pragmatice. Nu știu dacă Nobelul Hertei Müller se datorează influenţei Grupului de Acţiune Banat, dar știu că, la fel de reflexiv ca-n tinereţe, Wagner conchide după 40 de ani: „Am fost proști”. 


Cei care, ca mine, au început să se exprime conștient într-o lume fără teme interzise, fără, statistic vorbind, un informator la 50 de oameni, n-au cum să înţeleagă cu adevărat actul disident al bănăţenilor germani. Noi n-am fost arestaţi pentru glume cu Bulă, noi reclamăm dacă ne cade netul (Doamne ferește să se ia curentul!), ameninţăm poliţia cu presa și supermarketul cu OPC-ul. Apoi, astăzi, angajamentul în poezie nu mai poate surprinde: în lume, acesta a început de prin ’50, iar la noi Manasia a epuizat lumea prezentă și o critică pe cea viitoare. Nu în ultimul rând, problema dezrădăcinării, cu un potenţial minunat de suferinţă, și a literaturii marginale-minoritare, cu evidenţă acră recunoscută de autori, faţă de ambele ţări – Germania și România –, nu ne pot atinge. Nici pe acestea nu le-am trăit. 


Eliberând astfel poezia de data nașterii și de scriitor, o singură calitate (poate cea mai importantă) o mai ţine vie, rezistentă, memorabilă: percutanţa.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe