Raţiune şi istorie: ideea kantiană de Universitate

Ivan Vuković Publicat la: 24-02-2015

Kant nu a redactat niciodată vreun tratat sistematic despre instituţia universităţii. Titlul ultimei sale cărţi, Conflictul facultăţilor (1789), pare să anunţe o cercetare de acest gen, însă volumul nu conţine nimic din ceea ce se regăsește astăzi în lucrările consacrate acestei probleme: nici o evaluare a sarcinilor studenţilor și a cadrelor didactice, nici o analiză asupra relaţiilor dintre știinţă și industrie, nici o discuţie privitoare la cheltuielile de școlarizare, nici un cuvânt despre mobilităţi.

Este vorba despre o culegere de trei texte care exprimă o idee îndrăzneaţă și o pretenţie deloc lipsită de curaj în contextul reprimării libertăţii de exprimare. Ideea era aceea că facultăţile de teologie, de drept și de medicină, deși aveau un statut privilegiat prin prisma faptului că în ele se formau viitorii funcţionari de stat, ar fi trebuit să fie supuse judecăţii facultăţii de filosofie, care avea un statut inferior. Tratând despre norme, cea din urmă ar fi fost singura în măsură să stabilească ce trebuie făcut cu faptele, deci cu obiectele de studiu ale celorlalte trei facultăţi.


Facultăţile așa-zis superioare erau controlate de puterea politică, aceasta impunându-le, sub formă de texte fondatoare, doctrinele pe care trebuiau să le predea. Această impunere avea drept consecinţă faptul că autoritatea învăţământului nu decurgea din raţiune, ci din „caracterul arbitrar al unui superior”. Pe de altă parte, facultatea de filosofie, unde se predau știinţele, matematica și literele, se bucura de o oarecare libertate în chestiunile știinţifice, permiţându-i-se să-și pronunţe opiniile, să emită critici și propuneri, fără presupoziţii impuse, altele decât cele dictate de raţiune. 


Kant arată că, din cauza programelor care le sunt impuse, cele trei facultăţi superioare nu-și pot argumenta propriile principii fondatoare, ci trebuie să le accepte ca atare: teologul trebuie să accepte inspiraţia divină a Bibliei, juristul trebuie să recunoască corectitudinea Codului Civil, ba chiar și medicul, care se bucură de cea mai mare libertate dintre ei, deoarece se ocupă de chestiuni naturale, trebuie să respecte reglementările sanitare.


Însă una e să acţionezi în conformitate cu regulile și cu totul altceva este să crezi în adevărul lor. Ca să crezi, îţi trebuie motive bine întemeiate. Motive care nu pot fi acceptate ca fiind întemeiate decât dacă pot fi analizate. „În lipsa acestei libertăţi, adevărul nu s-ar putea exprima”, afirmă Kant, anunţând astfel discursul lui Mill despre legătura dintre libertatea cuvântului și descoperirea adevărului (On Liberty, 1859, capitolul II). Așadar singurul care poate crede cu adevărat este filosoful, pentru că el nu se lasă condus decât de propria judecată.


Cum am putea exploata aceste idei în ziua de azi? Care ar fi în prezent rolul unui filosof kantian? Pentru a da un răspuns, să ne întoarcem la conţinutul primei secţiuni din Conflictul facultăţilor, unde Kant distinge trei categorii a ceea ce am numi astăzi justificări – justificarea raţională, justificarea istorică și justificarea estetică. Or, observăm imediat că necesitatea unei astfel de analize nu doar că nu a dispărut, dar a crescut chiar în ultimele decenii. Astfel, deși contextul e mult diferit, misiunea filosofului kantian a rămas aceeași, și anume să critice exploatarea de către sfera politică a ipotezelor știinţifice în sensul larg al termenului, având drept consecinţe represiunea, excluderea socială, încălcarea drepturilor naturale ale omului și subminarea păcii.

Dar, spre deosebire de secolul al XVIII-lea, filosoful kantian contemporan nu mai poartă de unul singur povara acestei misiuni – îi vin în ajutor sociologi, antropologi, teoreticieni ai literaturii și chiar istorici influenţaţi de mișcările critice din anii ’60-’70.

(Traducere de Elena Cojocariu)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe