Lectură filosofică şi model de universitate

Ştefan Afloroaei Publicat la: 24-02-2015

Lectura filosofică, așa cum se petrece în mediul universitar, ar trebui discutată plecând de la ceea ce se înţelege astăzi prin practica lecturii. Există, cum știm, atât o practică instituţionalizată a lecturii (precum cea proprie cercetării), cât și o practică informală, mai liberă. S-a vorbit deja despre constituirea în timp a unei „comunităţi de cititori” (Roger Chartier, L’ordre des livres, 1992).

Ea face trecerea treptat către acel gen de lectură de care se leagă condiţia modernă a universităţii. Este ceea ce s-a întâmplat în mediul filosofic german, bunăoară, cel care va modela ideea humboldtiană de universitate (Thomas Albert Howard, Protestant Theology and the Making of the Modern German University, 2006). Lectura filosofică urma să răspundă noilor scopuri pe care le asumă universitatea: configurarea unitară a cunoașterii, relaţia strânsă cu cercetarea, intenţia profund edificatoare (Bildung), transformarea profesoratului în vocaţie, libertatea academică, faptul decisiv al înţelegerii istorice de sine.
Știm bine că în modelul humboldtian de universitate filosofia joacă realmente un rol privilegiat.

Ea caută o posibilă unitate a cunoașterii, de la știinţele naturii la cele ale spiritului. În consecinţă, oferă un cadru metodologic și conceptual pentru studiul umanioarelor. Are în atenţie, de pildă, o posibilă viziune asupra lumii istorice, relaţia dintre maestru și discipol, sensul pedagogic al cărţii, modurile adecvate de lectură sau de interpretare, nevoia comprehensiunii de sine. Or, exact acestea suferă astăzi schimbări neașteptate, greu de precizat acum și aici.


Unele date noi în ceea ce privește lectura filosofică, mai ales după aplicarea deciziilor Conferinţei de la Bologna, pot să ne dea serios de gândit. Ceea ce s-a numit autonomie universitară a devenit, de fapt, dependenţă economică de numărul studenţilor înscriși (lucru despre a cărui gravitate discută, de pildă, 
Annick Stevens și Christophe Charle). Universitatea se vede obligată să producă „forţă de muncă superior specializată”. Ea se orientează prevalent spre „piaţă”, spre schimbul de „bunuri elementare”, spre un „efort specializat contra bani”. Nu e întâmplător, în acest caz, numărul mic de studenţi care frecventează studiile filosofice în comparaţie cu cei orientaţi spre studii economice și de business.

S-a creat, din păcate, o ruptură între pregătirea filosofică, pe de o parte, și cea economică sau politi­-că, pe de altă parte. Cum numărul mic de studenţi pune în pericol – economic vorbind! – însăși existenţa specializării, nu mai e posibilă exigenţa normală la seminarii, în aprecierea unor lecturi sau discuţii etc. Toate devin excesiv de relaxate, facile, aproape frivole, lectura filosofică adaptându-se și ea acestei situaţii.


Un fapt îngrijorător îl constituie tocmai deprecierea constantă a ceea ce numim reflecţie, teorie și – mai mult decât orice – viziune. Nici nu mai pomenesc cuvântul „meditaţie”. De cele mai multe ori privim cu neîncredere gândirea pe care o numim „abstractă”. Cel mai abstract ar gândi filosoful, omul dedat unor chestiuni pur „speculative”, fără nici o legătură cu viaţa de toate zilele. În definitiv, care e valoarea unei teorii clar formulate? Când răspunde unor întrebări ale timpului, poate sugera o soluţie sau o alternativă. Nu înseamnă ceva care, odată însușit, urmează să fie aplicat întocmai.

Are mai curând o valoare orientativă, asigură o bună libertate gândirii. Nu e nevoie să respingi ideea de teorie – sau viziune – ca să poţi vorbi despre competenţă practică. Din păcate, acest fapt se întâmplă, cu urmări grave pentru gândirea reflexivă și critică. Filosofiei nu i se pot cere „abilităţi productive”, o gândire ce reușește tehnic și imediat. Eficienţa ei privește mai curând impactul unor întrebări și analize, modul în care pregătește atitudini lucide și un anume discernământ, unele repere ale vieţii, oricât de îndepărtate ne apar acestea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe