Mici schimbări de atitudine (1)

Claudiu Komartin Publicat la: 24-02-2015

La 24 de ani de la închiderea cenaclului „Universitas”, condus de Mircea Martin, nucleul mișcării poetice 90-iste (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Lucian Vasilescu) a ajuns – cu excepția lui Cristian Popescu, dispărut la doar 35 de ani, dar considerat una dintre personalitățile poetice determinante ale epocii – în punctul maturității și al consolidărilor canonice.

Poeţii „90-ului” bucureștean au avut un start excelent, fiind de la început mai în atenţia publicului, a criticii și a juriilor literare naţionale decât, să spunem, poeţii ieșeni (în primul rând, O. Nimigean, Radu Andriescu și Constantin Acosmei) sau decât basarabenii afirmaţi în primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice (Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu sau Iulian Fruntașu). Excepţia o constituie probabil Paul Vinicius, poet de cursă lungă, atipic descendent din Mazilescu, care mi se pare că dă cele mai bune lucruri în recenta Nopţi la maximum, dimineţi voalate (2014). 


Acești poeţi, care aveau în jur de 30 de ani la Revoluţie, au evoluat împreună, împărtășind câteva principii poetice (după unii, un deviaţionism în raport cu dogma 80-istă), care se regăsesc într-o serie de articole din suplimentul revistei Luceafărul, Nouăzeci. (Și dacă tot suntem aici, se impune o recuperare a textelor publicistice semnate de Cristian Popescu în acei ani; păcat că opera sa e intangibilă, din cauza spinoasei probleme a drepturilor de autor, pentru editorii din România.) Cu o strategie de grup bine articulată, suferind inevitabile influenţe și contaminări reciproce, Pop, Bănulescu, Gălăţanu și Vasilescu au avut traiectorii diferite, iar cărţile publicate în aceste două decenii arată evoluţii separate, dar și replieri sau continuităţi în raport cu ideologia formulată iniţial (mistică & sex, au rezumat unii comentatori, simplificând până la caricatură o ecuaţie mai complexă de-atât).


Cu zece ani în urmă, când a apărut Manualul de literatură (2004), masivul volum colectiv care îi cuprinde, în afara unor prezenţe contextuale, pe cei cinci, remarcasem două perechi între care există afinităţi elective mai puternice: Cristian Popescu – Mihail Gălăţanu și Ioan Es. Pop – Lucian Vasilescu. Un argument ar fi volumul scris în comun de Vasilescu și Pop, Confort 2 îmbunătăţit (2004), carte cursivă și coerentă, scrisă de doi prieteni, dar și prietenii sunt uneori, când vine vorba despre Text, nemiloși.

Interesant de văzut în Confort 2 îmbunătăţit cum unul dintre poeţi domină discursul, având un ascendent metafizic și o disponibilitate mai mare pentru nihilism, iar celălalt se pliază, continuă, dă mereu replica vie & inteligentă. Dar, pe când Pop este chipul nocturn al acestui binom, Vasilescu lucrează cel mai bine în regimul diurn. Mai jucăuș și uneori mai bombastic, mai aplicat cinic și cu un umor negru de obicei bine dozat, Vasilescu scrie, în cele din urmă, pentru că și pe el, la fel ca pe poetul avangardist, viaţa îl exasperează. 


Lucian Vasilescu a fost ultimul dintre poeţii „Universitas”-ului care a debutat, în 1995, cu titlul provocator Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, pentru care a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din București, înconjurat pe atunci de un anumit prestigiu. Au urmat destul de repede Ingineria poemului de dragoste și Sanatoriul de boli discrete (ambele în 1996), care conturează câteva toposuri și teme explorate și în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000). La cincisprezece ani de la debut, în postfaţa la antologia Institutul de Poezie Legală (2010), criticul Al. Cistelecan îl descrie pe Vasilescu astfel: „La urma urmei, Lucian Vasilescu e un medieval care, pretinzându-se histrion și dându-se drept bufon, joacă misteriile poeticului cu fanatismul ferventului. (…) El scrie, în fond, epopeea fracturată a unei devoţiuni agresate, ascunzând sub vervă grotescă ardenţa romantică”.


După o tăcere de patru ani, Vasilescu publică Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), cam la vârsta când lui Bacovia îi apărea Comedii în fond. Cu toate disimulările, sugestiile ironice și strategiile discursive pe care le stăpânește excelent, Vasilescu rămâne și el un sentimental, unul relativ temperat, deosebirea fundamentală dintre el și acel (pen)ultim Bacovia fiind că, dacă poetul Comediilor în fond își redusese drastic expresia (până la ceea ce unii comentatori au văzut ca „insuficienţă verbală”), poetul 90-ist își frazează cel mai adesea textul dezvoltându-l, făcând jocuri rafinate de gleznă.

Persistă, de aceea, o senzaţie de insuficienţă pe care o dau unele dintre textele lui Vasilescu, care, cu cât sunt mai „deschise”, cu atât sunt și mai „vorbăreţe”, așadar mai previzibile și mai lipsite de tensiune semnificantă: „între mine și eu, celălalt, se cască un hău/ cât un munte adânc,/ cât o mare înaltă. pe care urcă vapoare încărcate/ cu necurăţenii./ singurătatea și romul (dar mai ales romul) aduc în/ dar mateloţilor/ splendide, în 3D, vedenii/ (…) între mine și eu, celălalt, flote de vise tăcute/ se scufundă în cerul de-asfalt”.


Ar fi greșit să afirmăm că Lucian Vasilescu s-a instalat în confortul unei formule: de la o carte la alta, vezi în poezia sa „mici schimbări de atitudine”, vorba excelentului prozator Răzvan Petrescu, ce-l fac volubil, proas­păt, credibil. Chiar și (sau poate mai ales) când îl simţi emiţându-și poeziile cu un fel de bunăvoinţă scrâșnită: „dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârșire/ nefolositoare./ a scrie este ca și cum ai căuta, cu tot dinadinsul,/ pete în soare./ iar asta nu-i bine, nu-i sănătos și nici nu se cuvine./ scrisul nu-i decât o sminteală, la fel și speranţa –/ v-o amintiţi pe fata aceea de-au luat-o într-o zi/ cu ambulanţa./ voi să nu faceţi ca ea. (…)/ voi veţi învinge. pe voi v-am ales/ să daţi sfârșitului lumii un nou înţeles”.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe