Carol Iancu:în căutarea comunităţii pierdute (3)

Vasile Morar Publicat la: 24-02-2015

Prin documente și mărturii, în cartea sa Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități, Carol Iancu este tot timpul atras de istorie. Știe că trecutul poartă cu sine ireversibilitatea și implacabilitatea evenimentelor. Tocmai de aceea autorul descrie riguros declinul comunității evreiești din Hârlău (1954-2010), prin înjumătățire în perioada 1950-1951, apoi prin emigrare și replieri reale ori simbolice în România, în Israel sau în lumea largă.

Cum se structurează în timp memoria comunităţii aflăm din „Epilogul” cărţii, unde găsim date cuprinzătoare despre întâlnirea de la Tel Aviv (1984) și Petah Ticva (2012), dar și de la Simpozionul de la Hârlău din 2011. Simpla punere în succesiune a cifrelor 500 și 100 spune de la sine ceva despre pierderile recuperabile și cele irecuperabile, despre necesitatea de a gestiona moral memoria acestei comunităţi.


Nu poate fi trecută cu vederea fraza reprodusă în carte, rostită și scrisă de Horia Sima într-o lume liberă: „Dacă tragi pe un evreu de perciuni la Hârlău, se cutremură New York-ul de bestialităţile suferite de ei în România” (p. 132). Prin urmare, Sima asocia numai răul de Hârlău. Ca atare, revenim la întrebarea iniţială: cum se poate constitui o comunitate morală, are. Hârlăul va fi, de acum încolo, o astfel de comunitate. Prin grijă, străduinţă, competenţă și gândirea responsabilă a profesorului Carol Iancu, născut durabilă? Carol Iancu ne răspunde clar, argumentat, fără nici un echivoc și fără șovăială: prin cunoașterea comunităţilor reale, reprezentative, exemplacum 66 de ani în „universul unic al unui Hârlău îmbălsămat de lilieci și flori de tei, înfrumuseţat de dansurile ţăranilor duminica, dar și de muzica sinagogală, impregnat de memoria unui popor bătrân, care a dat lumii monoteismul și Biblia” (p. 24).

Ce poate fi mai străin de spiritul moral al monoteismului etic iudaic și creștin decât această propoziţie auzită adesea: „Eu nu datorez nimănui nimic!”? Poate că tocmai de aceea, la aceeași pagină, Carol Iancu afirmă răspicat: „Ce datorez părinţilor, școlii și liceului din Hârlău… orășelului meu natal? Totul! Aici am primit bazele intelectuale, dragostea de carte, o etică și o morală care m-au călăuzit pretutindeni în lumea universitară și intelectuală în Israel și în Franţa”.


Iată câteva judecăţi simple:
1. Cum ar fi arătat viaţa comunităţii numite România dacă n-ar fi plecat evreii și sașii? Sigur, spaţiul public democratic – în sensul dat de Habermas – s-ar fi clădit mai repede și mai firesc, fără această preeminenţă a psihologiei publice asupra conștiinţei publice.
2. Există un motiv foarte presant pentru care ar trebui să medităm la ideea de comunitate în termeni de comunitate morală. După cum vedem, mai sunt în viaţă foarte puţini dintre cei care știu ce a fost în anii ’30-’45 și în timpul socialismului real. Pericolul structurării memoriei publice pe coordonate non-morale nu este un fapt ce trebuie neglijat de nici o generaţie de acum înainte. În fond, merită să ne gândim mereu la această avizată expertiză formulată de autorul

Întoarcerii huliganului, Norman Manea: „După înfrângerea fascis­mului și prăbușirea comunismului, societatea deschisă trece ea însăși printr-o adâncă criză, printr-o pierdere a coerenţei, a decenţei, a generozităţii și a măreţiei” („Scriitorul și Puterea”, Observator Cultural, nr. 293 [551], 2010).


Trei conștiinţe cunoscute prin judecăţile lor de responsabilitate – Ţicu Goldstein („Între nostalgie și luciditate”, Observator Cultural, nr. 701, 2013), Lukács József („A fost odată o comunitate”, Apostrof, nr. 11 [282], 2013) și Alexandru Zub („Istorie și propensiune memorială: Carol Iancu”, Însemnări ieșene, seria a treia, anul V, nr. 3-4, martie-aprilie, 2013) – au accentuat în modul cel mai potrivit această idee fundamentală: ceea ce a fost odată pentru o comunitate merită mereu să fie reamintit tuturor celor care, prin fire substanţiale nevăzute, sunt legaţi în comunitatea morală universală. Or, indestructibilitatea acesteia din urmă nu se poate clădi prin distrugerea memoriei comunităţilor particulare, cum este cea a Hârlăului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe