O lună cu artă contemporană

Maria Bilaşevschi Publicat la: 24-02-2015

O lună cu artă contemporană, un proiect îndrăzneț și de amploare, se desfășoară în prezent la Galeria Cupola, nu doar promițând, ci demonstrând că un concept bine gândit nu necesită afilieri forțate cu alte evenimente culturale paralele. Acest tur de forță a debutat cu expoziția Acasă, aflată la a treia ediție (coordonator: Claudiu Ciobanu).

Dacă ești obișnuit cu o abordare analitică a artei contemporane, în faţa lucrărilor prezente ai senzaţia că ești purtat de un val, pe alocuri nostalgic sau, dimpotrivă, subversiv, așa încât, odată ajuns la mal, te întrebi cum îţi aparţin și ţie toate aceste ipostaze ale noţiunii acasă. Două întrebări te încolţesc după doar un tur al galeriei. Ce este acasă: un gard, o fereastră, un habitat, un peisaj, o șezătoare la ţară, un chip familiar, un birt, maternitatea? Cum pot aceste elemente să coexiste și să creeze un tot unitar atât de firesc și cursiv ca în prezenta expoziţie? La prima întrebare, răspunsul vine exclusiv de la cei 11 creatori. Pentru cea de-a doua, îmi propun o scurtă detaliere a celor văzute.


La o primă vedere, lucrarea In progress a artistului Mihai Tarași amintește în parte de tautologia din Unul și Trei, scaunul și fotografia acestuia, însă locul unde am putea presupune că ar fi putut să fie adăugat textul explicativ este lăsat gol în mod voit. Introspecţia tăcută și reţinută ce emerge din acest segment se îndepărtează în mod deliberat de marca conceptuală a lui Kosuth. Alegerea eliminării textului arată că artistul anulează și poate chiar respinge relaţia fundamentată conceptual între imagine și acesta, anulând astfel preocuparea pentru limbaj ca metodă de investigare a conceptelor prin redescoperirea obiectului de artă în obiect de artă mai degrabă decât în idee sau concept. Acasă este un spaţiu în care, pe fundal, coabitează preocupările pentru sens, semnificaţie, reprezentare a ceea ce înseamnă să faci/gândești/creezi artă alături de reprezentarea reală, a prezentului palpabil sub forma unei discrete siluete feminine.


Lucrările se sprijină pe realitate printr-un fel de apropiere și identificare a lucrurilor vizibile sau tangibile, care, în interiorul operelor, își asumă o viaţă nouă, re-creată mental printr-o reţea infinită de asocieri, în urma unor raporturi diverse: obiect și creator (Elena Gheorghiţă), spaţiu și creator (Sabina Borhan, Petru Pădurariu), un crâmpei de natură și creator (Eugen Alupopanu), maestru și creator (Rodica Grosu) sau familie și creator (George Cernat, Ovidiu Sabie).


Claudiu Ciobanu ne introduce într-o poveste care ar putea fi cea a lui Gretel fără Hansel, Molly Whuppie sau oricare altă poveste din folclor în care un copil se găsește în situaţia de a-și croi singur drumul. Însă, spre deosebire de basm, unde știm că în cele din urmă totul se termină cu bine, în lucrarea lui Claudiu Ciobanu timpul pare că s-a oprit, copilul s-a contopit cu natura, casa vrăjitoarei neîntrezărindu-se printre ferigile care anunţă intrarea în pădure.
În colţul „identităţii culturale”, Adrian Crîșmaru expune câteva lucrări din proiectul intitulat Truda, o reinterpretare a Mioriţei, artistul aflându-se într-un fel în rolul baciului moldovean postmodern. În cele cinci lucrări expuse, care încântă prin paleta cromatică aleasă, conceptul identităţii se dovedește a fi permeabil. Uneori alteritatea ia chipul identităţii, alteori identitatea este compusă dintr-o multitudine de fragmente care articulează împreună antitezele „trudei”.


În lucrările Marinelei Botez, senzaţia creată de corpurile depersonalizate, prin lipsa feţei, mâinilor sau chiar a picioarelor, suspendate atemporal într-un spaţiu balcanic, perpetuu marginal și anacronic, nu vrea să ne conducă la o interpretare facilă din perspectiva postcolonialităţii. Decuparea din realitate și aducerea pe pânză a acestor ipostaze reprezintă doar o parte dintr-un tot ce se vrea mai important decât omul în sine. Stafii ale trecutului care se topesc în peisaj, personajele artistei demonstrează că trupul poate fi doar un accesoriu.

Modelele refuză să pozeze, dar nu le displace că sunt expuse. Ca într-un instantaneu, costumul, singurul element care atestă că sub acea carapace există o fiinţă umană, trebuie să pară imobil, chiar pasiv și, prin urmare, lipsit de viaţă. Alegerea eliminării totale, a ștergerii cu un burete mat a elementelor distinctive caracteristice unei persoane nu reprezintă o detașare a artistei de cadrul creat, ci este o încercare de a stabili o balanţă egală între paradoxul dintre imaterialitate și conceptul pe care aceasta îl duce cu sine: identitatea culturală.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe