O profesie izolată

Dragoş Dascălu Publicat la: 24-02-2015

În descrierea Bienalei de Arhitectură de la Veneția 2014, intitulată Fundamentals, cu subtitlul „Arhitectură, nu arhitecți”, Rem Koolhaas spunea că arhitectul trăiește astăzi într-o dublă negare: nu a absorbit întregul repertoriu al schimbărilor recente în modul de gândire a clădirilor și că rezistă din toate puterile la modificarea propriului statut odată cu aceste schimbări. Subiectul atinge astfel o coardă sensibilă a arhitecturii, unul dintre motivele defazării și izolării acesteia față de societate.

Arhitectura a fost dintotdeauna dependentă de factori externi: politică, economie, tehnologie, antropologie, anatomie. Cu cât arhitecţii conștientizează mai puternic acest lucru, ne spune Jeremy Till, cu atât domeniul încearcă și mai mult a se defini ca disciplină autonomă, singulară, autosuficientă. Împrumută discursul filozofic, caută transcendenţa, predică ordinea universală a formelor geometrice pure, se baricadează în funcţionalism sau în perfecţiunea structurii. Orice este necesar pentru a masca toată complexitatea factorilor exteriori determinanţi ce însoţesc obiectul construit de la concepţie până la utilizare. Arhitectura devine aparent schizofrenică. Avem o realitate a obiectului perceput, folosit și una a discursului elitist ce îl însoţește, ce ajunge cu greu la public. Acestea se întâlnesc rareori.


De aceea, cei care construiesc investesc încrederea în cei mai apropiaţi agenţi, care au mai multă consistenţă a propriului rol – constructori, ingineri, antreprenori – sau chiar în propriile forţe. Căci rolul central al arhitectului în sistemul expert al arhitecturii nu este un dat. Ca orice sistem expert, rolul acesta depinde de modul în care este perceput de public și de gradul de încredere investit. Nu am fi apelat niciodată la doctori dacă nu am fi recunoscut și nu am fi avut încredere în faptul că aceștia sunt experţii în medicină. Ne-am fi bazat pe vraci, vrăjitoare, divinitate sau propriile cunoștinţe. Prin izolarea faţă de societate, arhitectul nu poate câștiga încredere. Pentru a câștiga încrederea, acesta trebuie să ofere oportunităţi pentru învăţarea și testarea încrederii. Adică, mai ales, în condiţiile în care majoritatea indivizilor nici nu știu de existenţa acestei profesii, să iasă din izolare și să participe activ la viaţa socială.


Intervenţia de urgenţă de la casa lui Enescu din Mihăileni este un exemplu de ieșire din izolare. Prin faptul că pe durata lucrărilor au fost prezenţi atât localnici, cât și arhitecţi, lucrând împreună, a existat șansa câști­gării încrederii. Dar astfel de exemple sunt relativ puţine, sporadice și, să recunoaștem, se află la marginea profesiei. De aceea, ne întrebăm: este arhitectura capabilă să iasă de una singură din izolare? Fără a se adresa schismei dintre discurs și obiect și fără renunţarea la pretenţiile elitiste ale domeniului, cred că arhitectura va rămâne aceeași 
profesie izolată de până acum, plângându-și singură de milă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe