O reducere la absurd

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-02-2015

Quod erat demonstrandum, Q.E.D.-ul lui Andrei Gruzsniczki, care semnează și scenariul filmului, reprezintă un amestec de policier cu film de spionaj. Interesant este că regizorul apelează la o formulă populară milicieur-ilor din anii ’60-’70, inversând polii bateriei ideologice. Plusul devine minus și invers. De data aceasta, în locul „democraţiei populare” se află o dictatură sadea, securistul nu mai joacă rolul cavalerului fără pată și prihană, așa cum „negativul”, un profesor de matematică, nu mai trafichează colosale invenţii socialiste, mult râvnite de „agenturili” străine, imperialiste, ci un articol de matematică. Să ne oprim puţin asupra acestui aspect, cândva capital.


Sorin Pârvu (Sorin Leoveanu) este un matematician ostracizat de regim, căruia i s-a interzis să publice în străinătate rezultatele cercetării sale în matematicile aplicate. Trebuie spus că vehicularea rezultatelor știinţifice în revistele de specialitate nu poartă marca „Strict secret”, este o practică academică absolut firească, pe care doar secretomania, prostia și, evident, o formă de control ideologic o blochează. Ceea ce are de transmis lumii matematicianul Pârvu nu ţine de marile secrete strategice obţinute în laboratoare subterane de echipe de specialiști păziţi cu strășnicie în deambulaţia lor de la microscop la toaletă. Cu alte cuvinte, toată tevatura este mult zgomot pentru nimic.

Regizorul pare să facă abstracţie de acest fapt și să nu sesizeze ceea ce ar fi putut să fie o temă centrală a filmului său, un scenariu fantasmagoric al unei Securităţi care trebuie permanent să-și inventeze inamicul. Altfel, în jurul acestui articol benign are loc o întreagă cabală, care aduce în scenă aerul mohorât al cedărilor strategice, al compromisurilor și trădărilor pe jumătate justificate și al insinuării Securităţii în poveștile de familie ale unor banali intelectuali.


Derizoriul este o temă identificată corect, pentru că existenţele eroilor, intelectuali cuminţi – Lucian Amohnoaiei (Dorian Boguţă), Elena Buciuman (Ofelia Popii), Valeria Amohnoaiei (Alina Berzuţeanu) și pomenitul Sorin Pârvu –, nu au nimic spectaculos, împărţindu-se între activitatea profesională, partidele de bridge și întâlniri ocazionale. Nici ofiţerul de securitate Alecu Voican (Florin Piersic Jr.) nu strălucește de fericire, căci de profesionalism nu duce lipsă. Viaţa sa de familie este compromisă, iar cea profesională atârnă de eficacitatea noilor sale metodevizând exploatarea vulnerabilităţilor sursei, Elena, al cărei soţ a plecat în Franţa, lăsând-o în urmă împreună cu fiul ei, un soţ care așteaptă reunirea familiei dincolo de Cortina de Fier. Toţi acești colegi matematicieni au câte un punct vulnerabil, pe care abil securistul Voican îl speculează.

Nu avem nici interogatoriile cu lampa în ochi, nici vulgarităţile debitate ameninţător, ci doar un joc psihologic în care victima este treptat „fezandată” prin promisiuni, făcându-se apel la frustrările ei.


Într-adevăr, așa cum remarcă un personaj, suntem în anii ’80, nu în anii ’50; metodele s-au mai rafinat, iar Securitatea este prezentă, dar mult mai discret, mai difuz. Poate că tocmai acest lucru creează impresia că avem de-a face și cu un film de spionaj, însă povestea cu articolul este un pretext pentru a insera o serie de tensiuni, pentru a reevalua relaţii și a analiza reacţii psihologice.


Tensiunile sunt prezente uneori în izbucniri aparent nejustificate, precum cea a lui Lucian faţă de soţia sa, în faţa musafirilor. Această nervozitate generalizată, o ambiguitate întreţinută în jurul mărturisirilor făcute pe jumătate, acele sfieli și stângăcii care comunică emoţia, nemulţumirile conţinute în câte o frază fac tabloul unei societăţi în care locul privaţiunilor elementare întruchipate de frigul din apartamente, statul la cozi etc. a fost luat de frustrarea generată de problemele profesionale, de ambiţiile unor oameni îndreptăţiţi prin performanţele lor, de acea surdă luptă de afirmare.


Personajele lui Gruzsniczki sunt conștiente de calităţile lor profesionale, cunosc mecanismele de legitimare profesională care intersectează inevitabil și angajamentul ideologic, și oportunismul. Poate cel mai reușit personaj al filmului este ofiţerul de securitate Voican, jucat într-o cheie sobră, aproape dramatică de Florin Piersic jr., intenţionat îmbătrânit pentru rol. Lui Voican nu i-au mai rămas multe bătălii de câștigat; eșecul vieţii sale private apare într-o banală întâlnire într-o cofetărie, un episod fără nimic eroizant, maculant sau demonic. În acest soldat al Partidului, nu poţi identifica nici bruta, nici fanaticul, ci un slujbaș supus la rândul său unor presiuni venite de sus.


Societatea, așa cum ne-o înfăţișează regizorul, are ceva dintr-o fotografie veche, toţi din ea au murit, dar reflexul lor păstrează urma vieţii, o palidă răsuflare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe