Adaptare după Camil Petrescu la Ateneu

Dana Ţabrea Publicat la: 24-02-2015

Arta are tot mai mult nevoie de susţinere prin sponsorizare și acorduri de parteneriat cu firmele. În același timp, arta și artiștii au nevoie de promovare. Dar toate acestea înseamnă compromis. 


Oare mergem la un spectacol de teatru pentru a vedea cizme cu plasă și lanţ, bocanci cu ţinte, combinaţii vestimentare dintre cele mai bizare, unele dintre ele interesante ca latură artistică a designului vestimentar, altele simplu kitsch? Sau pentru a urmări cum un text aproape necunoscut, montat de foarte puţine ori, o raritate din colecţia teatrului radiofonic (1956), avându-l în distribuţie pe Radu Beligan, dobândește valenţe noi, sub ochii spectatorului contemporan? Orice tip de promovare, în absenţa calităţii, conduce la discreditarea oamenilor implicaţi în arta spectacolului scos în relief astfel: spectatorii contemporani au auzit de casa de modă Nichi, unii poate au auzit de Papucei, alţii cu siguranţă au aflat abia acum. E bine să ieșim în evidenţă, dar nu oricum.


Hi-tech-ul în materie de scenografie nu mi se pare soluţia compatibilă cu un text al lui Camil Petrescu (banca devine un fel de insulă a cyborgilor, unde patroana, directorul și angajaţii sunt costumaţi în pelerine indescriptibile, purtând încălţăminte haioasă). Cu atât mai mult cu cât actorii joacă la limită, fără vivacitatea necesară. Contradicţiile, în sens negativ, par că mi-au atras atenţia: coregrafia de nivel performant, menită să lege scenele între ele, dar care, din nou, nu se potrivește cu restul (modul de interpretare al actorilor, exagerările de ordin scenografic).

Este cazul spectacolelor fără regie, destinate entertainment-ului, lucrate cu o distribuţie care, în cea mai mare parte, depășește prin potenţial susţinerea regizorală. În acest caz, două lucruri pot conduce la eșec: improvizaţia scăpată de sub control (un actor bun, dacă nu îi dai un rol pe măsură, va improviza tot mai mult și din ce în ce mai prost) și, la cealaltă extremă, clișeizarea (care în teatru se numește manierism: un actor căruia i se acordă un rol, dar nu e susţinut regizoral va veni cu ceea ce știe deja, cu ceea ce a arătat pe scenă de nenumărate ori în multe alte spectacole).


Prin urmare, mult zgomot pentru nimic: s-a depus efort pentru un show care, fără a fi unul slab, nu se distinge cum ar trebui. Detașarea spectacologică este o virtute (înregistrarea vocilor, folosirea culorilor reci, accentul pus pe ţinuta actorului, și nu pe expresie), numai că de această dată nu pot spune decât că a fost un spectacol rece, inert, în ciuda faptului că are foarte multă mișcare scenică și, culmea, de foarte bună calitate. Sunt multe mijloace regizorale actuale puse în joc (animaţie din background, suprapunerea planurilor de joc, contre-jour) care nu se armonizează nici cu simplitatea poveștii, nici cu stilul actorilor. Din acest motiv, se falsează, la fel ca în cazul unei orchestre dirijate în mod nefericit.


Mitică Popescu este omul de lângă tine care trece neobservat, până ce nu face un act de gentileţe ieșit din comun. Iar atunci, femeia din portret (patroana) îl observă, dat fiind principiul conform căruia femeile se împart în două categorii: cele care se lasă impresionate de vorbe și cele care pot fi cucerite doar cu fapte. Generozitatea lui Mitică Popescu (donează băncii o afacere primită de la un camarad a cărui viaţă o salvase în război, pentru a o salva de la faliment) o face pe patroană să treacă dintr-o extremă în alta: angajatul de nesuportat începe să aibă brusc ceva extrem de interesant.


Doru Aftanasiu întruchipează latura umană a șmecherașului de București. Odată răsturnată imaginea lui Mitică – guralivul lipsit de consistenţă –, interioritatea funcţionarului robotizat începe să iasă la suprafaţă: sensibil, capricios, delicat. Alexander Hausvater a reușit să-l (sur)prindă pe Doru Aftanasiu în acest gen de rol (Golem), până atunci, actorul ieșean ajustându-și potenţialul în roluri de parveniţi și gangsteri.

Laura Bilic (Georgette Demetriade), mereu dramatică pe scenă, nu poate scăpa acum de încordare și superficialitate. Lui Horia Veriveș (directorul Valtezeanu) îi reușesc mai toate „schemele”, iar pentru că Mitică de București lipsește din acest scenariu, el îl substituie. Emanuel Florentin (subdirectorul Stupariu) nu are de această dată un rol notabil, cu accente psihologice, așa cum poate susţine, și, drept urmare, prezenţa sa scenică este una estompată din punct de vedere artistic, asemenea majorităţii actorilor din distribuţie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe