Din tainele vieţei la 1872: un poem pierdut între „direcţia nouă” şi un discurs funerar

Roxana Patraş Publicat la: 24-02-2015

Mai mult decât substanţiala asemănare dintre cei doi fraţi ziuatici (așa cum îi numeam pe T. Maiorescu și V.A. Urechia în numărul trecut), ne atrage atenţia tăcerea memorialistului V.A.U. asupra persoanei lui Mihai Eminescu. El preferă să pună în evidenţă excelenţa lui Ștefan Micle ca profesor de fizică! Iar pe dragul de Emin îl amintește o singură dată, cu ocazia reprezentaţiei operei Vârful cu dor (1879), ca traducător al libretului compus de talentata regină a României. 


Fondatorul Academiei Române nu putea bănui însă că poetul făcea jocuri caligrafice dispreţuitoare și cu monograma sa (V.A.U.), și cu a lui Maiorescu (Titu sau M.L.T.). Un pic intrigat, Perpessicius facsimilează acest joc de semnături (vezi Ms. 2262, ff. 112-113), alături de usturătoarea epigramă, dedicată totuși „cu profund respect” criticului ce îl consacrase: „O tu geniu prea ilustru din vestita companie/ Admirărei mutuale”. Metafora personalităţii-monogram, precum și sensul peiorativ al cuvântului geniu reapar în Urechiada, variantă de laborator a Scrisorii II: „În el se reunește ca într-un monogram/ Eroicele fapte ce eu le căutam –/ Căci cine oare-n lume mai poate sta păreche/ Cu-a geniilor geniu, cu Popovici-Ureche”. Ce putea să însemne asta? Nimic altceva decât că termenul geniu, în sensul său impersonal-tiranic, avea doi referenţi reali. Precum se vede, nici lui Eminescu nu-i scăpase asemănarea dintre V.A.U. și M.L.T…


Evident, autorul Direcţiei noi… nu întârzie să își deconteze risipa de „admirare” manifestată faţă de junele poet în 1871-1872. Pentru susţinătorul înfocat al spiritului critic, epigrama despre „mutualitatea” admiraţiei – a judecăţii curat-estetice, cum ar veni – devoala un cumplit adevăr politic: al trocului între critic și scriitor.


Anul 1872 este puternic marcat și în memoriile lui V.A.U., care își înregistrează cu acribie propriul discurs ocazionat de funeraliile lui Ion Heliade-Rădulescu. Scrisă splendid și extrem de elaborată, intervenţia lui Urechia face apel la pioasa „tăcere” și la stingerea „faclei incendiare a urilor dintre noi” (pp. 237-240): „A murit Heliade! Iată știrea care cu repeziciunea electricităţii se răspândi în două zile în toate unghiurile ţării […] A murit Heliade? Auziţi, auziţi! Nu! Campanilele cari răsună mint! Heliade e viu! […] Să tacă azi, cel puţin, acele decepte și amare buze cari ieri încă ziceau că generaţiunile de sfâșieri ale noastre nu mai știu a onora nici bătrâneţe, nici merite”.

Urmează apoi o înscenare a dialogului cu mortul (figură de construcţie numită, după model platonician, „Menexenus”), care îl întreabă pe orator: „Ce-aţi făcut cu secerișul ogorului nostru, voi, generaţiunilor june?”. Răspunsul lui Urechia pare a reverbera tonul și problematica Epigonilor lui Eminescu, poem publicat numai în urmă cu doi ani: „Și ce răspundem, junii cărunţi de ieri, bătrânii de azi?”. Nu ne putem îndoi că, salutat strident de Maiorescu în Direcţia nouă…, Urechia urmărise deja debutul tânărului poet în paginile Convorbirilor. Chiar dacă se dușmănea din toată inima cu junimiștii, ar fi putut el să nu vibreze la versurile eminesciene?

 
La rândul său cititor al oficioaselor partidei adverse – Românul, mai cu seamă, unde apărea acest emoţionant discurs –, Eminescu reia un mai vechi poem, publicat în Familia. Acesta avea deja două versiuni, La Heliade și Os magna sonaturum. Dar chipul poetului pașoptist îl urmărește fără încetare și îl îndeamnă să revină negreșit asupra versurilor sale. Perpessicius se și miră de ce oda funebră, numită formal Tăceţi! Cearta-amuţească, rămâne între cartoane. Treptat, vom observa că figurii lui Heliade i se substituie cea a lui Andrei Mureșanu, personaj care practic va prelua atributele „profetice” ale prototipului său. 


Cu toate că poetul dăduse tușa finală acestei ode funebre ce se lega minunat de subiectul poemului Epigonii, constatăm că ea nu e propusă spre publicare în paginile revistei ieșene. Ba mai mult, între iunie 1871 (Noaptea) și octombrie 1872 (Egipetul), semnătura lui Eminescu dispare cu totul. Definitivat la data morţii lui Heliade (27 aprilie 1872), textul ar fi putut rupe tainica tăcere de aproape un an. Redau numai două versuri: „Tăceţi! Cum tace-n spaimă al Nordului popor/ Când evul asfinţește și Dumnezeii mor”. Eminescu, la numai 22 de ani.


Unii cred că poetul era îndrăgostit lulea la vremea aceea, deci nepăsător la ritmul apariţiilor sale editoriale. Dar e posibil ca textul, deși extrem de izbutit, să fi fost refuzat, în principiu, de Maiorescu. Oare nu propunea poetul, și încă în termeni encomiastici, o personalitate adjudecată deja de adversarul său, V.A. Urechia? Sigur, nu facem aici decât un nevinovat joc cu date și monograme. Nu e exclus însă ca tăcerea poetului să fi fost preţul plătit, mutual, pentru „admirarea” criticului.


În rest, un an plin de realizări: prelegeri viu aplaudate, moţiuni în Parlament, călătorii în Occident. Moartea micului Liviu la sfârșitul aceluiași an, cealaltă „taină” a lui Maiorescu, stă scrisă debil în contrapagina Direcţiei noi…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe