La stânga prelatului şi la dreapta generalului

Lucian Dîrdală Publicat la: 24-02-2015

Ne pregătim de alegeri prezidențiale, într-o atmosferă de vibrantă normalitate. Avem un scandal ce trimite la controlul civil asupra Serviciilor Secrete și la respectarea Constituției, pentru că pune întrebarea dacă premierul a fost sau n-a fost. Cresc, sub ochii noștri, două dosare ce au șanse să devină, atunci când vor fi mari, cele mai ample cazuri de corupție din istoria patriei. Mai vine puternic din urmă, pe ultima sută de metri, o anchetă ce tocmai ne-a reamintit de un socru prim-ministerial, de un cuplu de cumetri prezidențiali înzestrați cu sânge albastru, dar și de ultimul samaritean dintre politicieni, cel care ajută pe oricine să facă orice.

Așadar lucrurile merg bine. Din paisprezece candidaţi, avem deja șase-șapte surprize plăcute: oameni care s-au dovedit capabili să strângă peste două sute de mii de semnături, deși nimeni nu s-ar fi așteptat. Iată, însă, că poporul român demonstrează o remarcabilă cultură participativă. Cele peste 7,5 milioane de semnături, dintr-un corp electoral de 18 milioane, arată cât de răuvoitori sunt cei care vorbesc despre neîncrederea românilor în propria clasă politică. În fapt, le putem da oricând lecţii nordicilor.


După cum se știe, Executivul a decis să înlăture obstacolele din calea alegătorilor aflaţi în vilegiatură, scutindu-i de drumul la gară sau autogară și lăsându-i să voteze unde doresc. Este un gest lăudabil, dat fiind faptul că zilele de 2 și 16 noiembrie marchează vârful de sezon în turismul intern, când toată lumea se relaxează în afara localităţii de domiciliu. Vechile reglementări îi discriminau vizibil pe cetăţenii care, din atașament faţă de democraţie, doreau să voteze de două ori, dar aveau ghinionul să se afle, de exemplu, într-un sat pe unde trece doar autobuzul, nu și trenul. În sfârșit, oricine dintre noi s-ar putea întâlni, la ieșirea din cabină, cu un zombie care își exercită și el dreptul de vot, pentru că guvernul nu a cedat tendinţei antidemocratice de a-l înlătura de pe listele electorale.


Dată fiind remarcabila cooperare între miniștri și companiile IT, exista riscul apariţiei unei soluţii represive. S-ar fi putut organiza o licitaţie – desigur, după tipicul românesc – în urma căreia să fie achiziţionat un soft antidemocratic. El ar putea face în așa fel încât calculatorul de la secţia de votare să ţârâie dacă un CNP a mai fost introdus vreodată în acea zi, în orice colţ al patriei. La fel, dacă ar fi tastat codul unui prichindel sau al unui zombie. Din fericire, în România nu s-a ajuns la un asemenea abuz.


Campania electorală se desfășoară, până acum, într-un mod exemplar. Primarii – cei vechi sau cei veniţi cu ordonanţa – aplică legea fără părtinire, iar relaţia cu adversarii e guvernată exclusiv de imperativul categoric kantian. Cutiile de scrisori nu sunt asaltate decât de pliante cuviincioase, unicul stăpân fiind, de la prima la cea de-a opta pagină, adevărul. Publicitatea online este un regat al bunului-gust. În fine, dezbaterile televizate reflectă o netulburată echidistanţă, nefiind raportată nici o situaţie în care moderatorul a sărutat în direct mâna vreunui candidat.


Nu trebuie să ne facem griji în privinţa finanţării campaniei. La sfârșitul procesului electoral, toţi candidaţii vor prezenta socoteli riguroase, în sensul că un afiș e mai ieftin decât o coală A4, iar un banner lung de douăzeci de metri nu face cât o răţușcă din plastic. Interpreţii evoluează pentru onorarii cu semnul minus în faţă, iar mașinile cu megafoane pe cupolă au motoare ce funcţionează exclusiv pe bază de aer.


În asemenea condiţii, contează mai puţin ce spun și ce promit candidaţii. Cine nu are încă o percepţie clară asupra raiului o poate dobândi ușor însumând programele electorale. Cine nu are, pe de altă parte, o percepţie asupra iadului o poate dobândi imaginându-și că ele chiar ar fi puse în aplicare, pe seama buzunarelor tuturor.


Spre deosebire de politicieni, care bat din două în două luni la ușa Curţii Constituţionale, alegătorii știu exact ce ar trebui să facă un președinte. Un adevărat șef al statului trebuie să-i reprezinte fără a încerca să-i schimbe în vreun fel. Să-i domine fără a lăsa în urmă cicatrici. La ceremonii, să poată sta la stânga prelatului și la dreapta generalului. E persoana pe care ei o vor urî cu aplomb după zece-douăsprezece luni, dar el (sau ea) va avea obligaţia să se prefacă a-i iubi cu pasiune timp de cinci ani, nici o zi mai puţin.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe