De ce este Franţa altfel? (2) Elitele şi infarctul ideologic

Bogdan Călinescu Publicat la: 24-02-2015

În cartea de memorii intitulată Le voleur dans la maison vide (Plon, 1997), Jean-François Revel se întreabă de ce intelectualii sunt atrași de ideologiile totalitare. De ce personalităţi inteligente și extrem de cultivate au căzut în mrejele nazismului și mai ales ale comunismului? Pe de o parte, ei lasă o operă extraordinară, iar pe de alta, sunt fanii indolenţi ai Gulagului. Jean-François Revel recunoaște cu luciditate că nu are răspuns la aceste întrebări. El nu poate să înţeleagă cum devine un intelectual apărătorul unui sistem criminal.

Cazul celor ce trăiesc sub dictatură e unul aparte. S-a dezbătut mult în România despre această situaţie și despre argumentul „voiam să-mi scriu opera”. Nu sunt deloc de acord cu această explicaţie. Pentru mine este o formă de lașitate. Și, de altfel, trăind astăzi într-o societate liberă, îmi dau seama că ar fi fost imposibil să scrii sub o dictatură comunistă fără să faci concesii ori să găsești subterfugii literare. Însă, într-o ţară precum Franţa de după război, este dificil să explici de ce ești admirator al comunismului.


Un caz aparte l-a constituit Jean-Paul Sartre. Reper intelectual în Franţa secolului XX, Sartre este exemplul-tip al intelectualului care a suferit un teribil infarct ideologic. Admirator al comunismului („orice anticomunist e un adevărat câine”, afirma scriitorul), apărător al regimului castrist și al dictaturilor din ţările în curs de dezvoltare (mai ales dacă erau regimuri antiamericane), Sartre s-a înșelat în permanenţă. Iată că o nouă carte, Sartre sous l’Occupation et après. Nouvelle mise au point, apărută zilele acestea, scrisă de o cercetătoare germană (Ingrid Galster), dezvăluie noutăţi despre personajul Sartre. Cum s-a comportat el în anii Ocupaţiei din Franţa, între 1940 și 1945?

Sartre și Simone de Beauvoir se voiau, înainte de război, „spectatori” ai actualităţii, simbolurile unor intelectuali ce vor să-și continue vocaţia de scriitori (așa au spus și mulţi intelectuali din România comunistă). Autoarea a cercetat însă cu minuţie arhivele și a descoperit un Jean-Paul Sartre foarte conciliant cu regimul de la Vichy. Prizonier câteva luni în 1940, Sartre se întoarce la Paris, unde este numit profesor la liceul Condorcet. Aflăm că îl înlocuiește pe profesorul titular Henri Dreyfus-Le Foyer, dat afară din cauza originii sale evreiești. Sartre nu pare afectat de această situaţie. Dimpotrivă, semnează și Declaraţia de onoare a profesorilor faţă de Vichy, în care afirmau că nu sunt evrei.

De asemenea, Sartre rupe brusc relaţia amoroasă pe care o avea în 1939 cu o evreică, Bianca Bienenfeld, a cărei soartă nu-l preocupă pe toată durata Ocupaţiei. Fosta iubită a lui Sartre se va ascunde timp de patru ani fără să aibă nici cea mai mică veste de la el. Această carte va provoca un val de proteste din partea apărătorilor lui Sartre (deja doamna Galster a fost exclusă în ultimul moment de la un colocviu literar). Un capitol e consacrat și lui Claude Lanzmann, amant al lui Simone de Beauvoir și realizator al celebrului film Shoah, finanţat de… statul Israel. 


Cazul lui Sartre e reprezentativ pentru intelectualii francezi. Deși comparaţia este excesivă din toate punctele de vedere, un exemplu actual de intelectual – de dreapta – angajat și hipermediatizat este Eric Zemmour. Deși diagnosticul economic, politic și social e cât se poate de just, Zemmour se înșală în ceea ce privește cauzele bolii de care suferă Franţa. În cartea Le suicide français, apărută la Albin Michel la începutul lui octombrie, Zemmour lansează atacuri la adresa Comisiei Europene, a globalizării și, bineînţeles, a americanilor. Exact ce ar spune și Sartre astăzi…

Dacă sunt probleme economice, de vină e libertatea comerţului. Dacă există tensiuni comunitare, e doar vina liberalismului. Zemmour e un admirator al lui Putin și al autocraţiei. Pentru el, poporul are nevoie de un Stat solid și de o mână de fier la putere. Este exact ceea ce susţine și Marine Le Pen, al cărei program economic ar fi fost pe placul lui Sartre… Franţa e altfel și din cauza lor!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe