Cu mic, cu mare

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

Dacă există numeroase reflexe lingvistice convingătoare privind valoarea sau importanța conceptului de „mare”, de viziune în general optimistă („marele” ducând cu gândul spre impresionant, împlinire, îndestulare etc.), măsura lucrurilor sau a faptelor a condus, în mod firesc, nu doar la situarea la locul cuvenit a ceea ce se află în cuprinderea normalului, a accesibilului, ci, mai ales, a esenței, dincolo de aparențele derutante, aspect asupra căruia ne vom opri aici.

Zicătoarea „Buturuga mică răstoarnă carul mare” este poate una dintre expresiile cele mai cunoscute ale evaluării esenţialului, în aceeași clasă situându-se, apoi, „Acul este mic, dar scumpe haine coase” ori „Aluatul mic într-o covată toată frământătura o dospește” (Zanne, Proverbele românilor).

Așadar, spre deosebire de „marele” devenit, datorită omeneștii tentaţii a exagerării, și victima facilului ori a suspectului, „micul” atrage atenţia chiar ca element de senzaţie, reprezentând, de exemplu, misteriosul, ca într-o Legendă a Duminicii: „Căzu o piatră din ceriu. Mică era și în vedere, însă nime nu o putea rădica” (text din perioada 1550-1600). Și tot spre evaluare superioară conduce formula unei sintagme „tehnice” din zona abstractizării, reprezentând, de fapt, un calc: „lumea cea mică” este microcosmosul (într-un Apostol din 1683; folosim informaţii din Dicţionarul Academiei), în contrast cu „lumea cea mare”.

Dincolo de solicitarea minţii prin deschiderea spre meditaţie, dimensiunea redusă, presupunând simpatia și ocrotirea, este terenul favorabil alintului; familia cuvântului cuprinde un deosebit de bogat inventar diminutival: micșor, micuţ, micuţel, mititel (cu varianta regională mâţâţel), mititeluţ, mitioc și altele. În sfera aprecierii, relative totuși, se plasează și sintagma mic la os, însemnând „delicat” (în opoziţie cu ciolănos).


Ca element de contrast, dimensiunea redusă a putut fi invocată ca element din aria pitorescului, pentru a atrage, iarăși, atenţia asupra a ceea ce se poate ascunde dincolo de aparenţele înșelătoare. Portretul unuia dintre simbolurile literaturii universale ale valorii minţii defavorizate de înfăţișarea respingătoare, înţeleptul Bertoldo, începe, în textul românesc al respectivei cărţi populare, folosindu-se adjectivul de care ne ocupăm: „mic la obraz, căpăţinos, gogoneţ ca o beșică, frunte zgârcită, ochii roși ca focul, sprincenele lungi și sălbatice ca părul de porc, urechile lungi ca de măgari, gura mare și strimbă, buzile lăsate în gios, ca de cal, barba diasă și foarte pe gios pe supt bărbia ca de ţap…” etc. (Viaţa lui Bertoldo, Sibiu, 1799).


Ca reper limită pentru conturarea ideii de „atotcuprinzător, plenar”, termenul mic, substantivat, este prezent în expresia din titlu, una ce se înscrie, ca o notă aparte, în zona caracterizării socialului. Formula, în diferite variante, apare din cele mai vechi texte în limba română și are capacitatea de a cuprinde, succint, nu doar ideea de „mulţime”, ci și satisfacţia sau uimirea vorbitorului privind posibilitatea unei receptări, respectiv a unei manifestări umane cu valenţe și implicaţii multiple.


Reproducem în continuare doar câteva enunţuri cuprinzând exprimarea acestor stări de spirit, începând cu texte religioase și cronici: „Mărturisesc micilor și marilor… de cele ce proorocii ziseră” (Codicele voroneţean, manuscris din secolul al XVI-lea); „Acestea stau mărturie micilor și marilor” (Coresi, Lucrul Apostolesc, 1563); „Să strânsese ca albinele, cu mici, cu mare, de plângea pre iubitul păstoriu” (Dosoftei, Viaţa și petrecerea sfinţilor, 1682). Este drept, la Neculce variaţia se referă doar la clasele sociale suprapuse: Duca Vodă „îndatăși s-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. Triimis-au în toată ţara de au poftit pe toată boierimea și mazâlimea de la mic pân’ la mare…” (Letopiseţul Ţării Moldovei, text de după anul 1733).


Aceleași formulări apar și la scriitori clasici din secolul trecut: „Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată” (Heliade Rădulescu, Mihaida); „a lăsat poruncă să scoatem toată lumea…, cu mic cu mare” (Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară).


Dar astfel de mărturii din memoria limbii la dosarul unei egalităţi democratice sui-generis nu trebuie absolutizate; există elocvente probe contrarii, și nu doar proverbe din familia „Se bat cei mari și rabdă cei mici”. O flagrantă inegalitate între cele două categorii de trăitori prin părţile noastre, de pidosnică măgulire a vanităţii mai-marilor, este prevăzută (și) în Pravila lui Vasile Lupu (1646): „Să va spânzura și boiarinul ca și cel mai prost; iară furcile boiarinului să fac mai înalte decât a celui mai mic” (Glava 62).


În sfârșit, să consemnăm prezenţa expresiei și în discursul public actual; în afara enunţurilor motivat mobilizatoare din zona generală a didacticului („Cu mic, cu mare, din nou la școală” – doar și părinţii au trepte; sau „Cu mic, cu mare… prin Univers”), asocierea celor două antonime apare predilect în zona fericirii factice apanaj al publicităţii de diferite clase: „Cu mic, cu mare, bihorenii se pot relaxa călărind prin natură”; „Să mergem cu mic cu mare la Paris să ne recuperăm fierul strămoșesc!” (folosit, zice-se, la construirea turnului Eiffel!).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe