Ego şi sine

Tiberiu Brăilean Publicat la: 24-02-2015

Conform existenţialismului modern (S. Kierkegaard) sau expresionismului 
(E. Munch), conflictul este în primul rând în noi, căci am uitat cine suntem, am devenit schizoizi și cum ce este înlăuntru este și în afară… Or, viaţa adevărată începe după renunţarea la egoul inflamat, o formă de alienare, și odată cu regăsirea sinelui infinit, a unităţii, pentru că, în esenţă, toţi suntem Unul. Există însă și zero, există vidul, iar dacă împărţim totul la zero, devine zero, vid infinit. Dar – nota bene! – e vorba despre vidul plin al orientalilor, energia punctului zero, inteligenţa absolută a infinitului. Asta e împlinirea, de data asta conștientă, a omului, bucuria supremă, fericirea, care depinde de conștientizarea a cine suntem sau, cum spunea cineva, este egală cu raportul dintre ceea ce avem și ceea ce dorim și așteptăm. Căci, dacă zburăm prea sus, ca Icar, prea aproape de soare, ni se pot topi aripile și iar cădem…

Adam era fericit, era inconștient. Căzând, în procesul de individuaţie, am dobândit conștiinţa, cunoașterea binelui și răului, dar scopul ei este regăsirea originilor, înţelegerea arhetipurilor prin cultivarea binelui, adevărului, a frumosului moral și dreptăţii. Căci, dacă nu, Eriniile, slujitoarele dreptăţii, ne vor da în vileag. Avem de redescoperit în special arhetipul central sau arhetipul unităţii, pe care Jung, inspirându-se din budism, l-a numit Sine, Imago Dei, zeitatea noastră interioară. Obârșia noastră este în Dumnezeu, ca și sfârșitul amarei noastre călătorii, a eternului circulatio.

Întâlnirea cu Sinele echivalează cu descoperirea lui Dumnezeu. Acesta e sensul. Aceasta e piatra filosofală (Lapis Philosophorum).
Am fost alienaţi, rupţi de unitatea preconștientă originară, încartiruiţi în spaţiu și timp, în bipolaritate și multiplicitate, sub aparenţa libertăţii. Am dobândit astfel conștiinţa, fructul Pomului cunoașterii binelui și răului, ispita ce a generat păcatul originar, hybrisul originar și rădăcina fundamentală a întregului rău din fiinţa umană, dar și arma care ne va duce înapoi acasă. Mă tem însă că pentru asta avem nevoie mai întâi de un catharsis purificator.


Alienat și însingurat, devenit sclav al materiei, cu un ego hipertrofiat, ce a uitat de Sine, omului îi este afectată sănătatea psihică. Acesta întâlnește disperarea, goliciunea, lipsa de sens, tot felul de psihoze, crima și suicidul. O primă figură simbolică celebră a acestei alienări fratricide este Cain; o altă figură biblică, simbol al alienării, e Ismael (psihologii vorbesc astăzi despre un întreg „complex al lui Ismael”). De fapt, mai toţi musulmanii par să sufere de acest așa-zis complex. Nu întâmplător, personajul central din Moby-Dick al lui Melville se numește chiar așa: Ismael, la fel de plin de frustrări, orgolii și resentimente. Sunt și alte opere pline de astfel de personaje-simbol : Divina Comedie a lui Dante, Faust a lui Goethe, Ţara pustie a lui T.S. Eliot, poeziile lui Hölderlin, proza lui Tolstoi și multe altele.


Toate acestea pot fi considerate simptomatice pentru starea de alienare colectivă în care trăim. Vieţi pierdute, lipsite de sens și de semnificaţie. Le descriu și alte forme de artă modernă, pictura, sculptura, teatrul și altele. Iată ce spunea Kierkegaard: „așa de mult se vorbește despre vieţi irosite – dar numai acea viaţă este irosită, cea a omului care trăiește pe socoteala celorlalţi, atât de amăgit de bucuriile vieţii sau de necazurile ei, încât nu a devenit niciodată conștient, în mod etern și decisiv, de el însuși ca spirit (…) sau (ceea ce este același lucru) nu a devenit vreodată conștient și nu a primit, în sensul cel mai profund, o impresie a faptului că există un Dumnezeu și că el, el însuși (…) există anterior acestui Dumnezeu, al cărui avantaj pe care i-l dă infinitatea nu poate fi atins vreodată decât prin disperare” (Frică și cutremur, Humanitas, București, 2002, p. 159). În termeni psihologici, Jung spune același lucru. De aici, cum vinovatul este întotdeauna celălalt, se naște foarte multă violenţă și distrugere, sub toate formele.


Deși aceasta nu înseamnă neapărat un sfârșit; privită optimist, alienarea poate conduce la o înţelegere mai profundă, la o conștiinţă mai cuprinzătoare a înălţimilor și adâncimilor vieţii, către conștiinţa extinsă a Sinelui. Iată ce scrie C.G. Jung: „Sinele, în eforturile sale spre realizarea de Sine, se întinde dincolo de personalitatea egoului, pe toate planurile; datorită naturii sale atotcuprinzătoare, el este mai strălucitor și mai întunecat decât egoul. Din aceasta observăm puterea numinoasă a Sinelui, ce poate fi cu greu trăită altfel. Din acest motiv experienţa Sinelui este întotdeauna o înfrângere pentru ego” (Mysterium Coniunctionis, C.W., vol. 14, p. 778).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe