Semnele multipolarismului

Dan Pavel Publicat la: 24-02-2015

Ridicarea statului islamic („Califatul”), presiunea Rusiei asupra Ucrainei, manifestațiile anticomuniste din Hong Kong și alte fenomene ne avertizează că se sfârșește epoca unipolarismului. Începe una nouă: multipolarismul. Teoria celor trei crize ale lumii contemporane ne avertiza, privind consecințele celei mai grave dintre ele: criza geopolitică a unipolarismului. După prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic și sfârșitul Războiului Rece, s-a terminat cu epoca bipolarismului, cu cei doi poli – supraputerile SUA și URSS – care conduceau cele două mari blocuri politico-militare (NATO și Tratatul de la Varșovia).

Unipolarismul, dominaţia unei singure supraputeri, SUA, caracterizează actuala epocă. Puterea militară a Americii este încă superioară următoarelor zece puteri militare. Din punct de vedere militar, multipolarismul este departe. Dar liderii politici ai Americii (în particular Obama) nu mai vor să-și asume toate crizele din lume. Nici să le provoace. Ameninţările de securitate de pe mapamond s-au multiplicat, însă americanii preferă fie să nu intervină peste tot, fie să împartă cu alţii povara geostrategică.


Summitul NATO din Ţara Galilor a fost unul istoric, iar America a vrut să demonstreze că nu va mai gestiona nici una dintre ameninţările actuale fără implicarea celorlalte puteri. Care sunt principalele ameninţări comune? Ebola în Africa. Conflictul ruso-ucrainean din Eurasia. Extinderea „Califatului” din zona Siria-Irak către Balcani, Occidentul european, Afganistan, Pakistan. Elementul de noutate strategică este implicarea statelor mici și mijlocii. Autarhismul intelectual și mediatic de la noi îi împiedică pe mulţi să vadă proporţiile competiţiei economice și strategice mondiale, generatoare de riscuri și ameninţări de securitate. De pildă, în Africa, după retragerea forţată a URSS, s-au implicat puternic China, dar și Brazilia (mai ales în spaţiul lusofon), Israelul, Arabia Saudită, Marea Britanie (în multe părţi, mai ales în Nigeria), Franţa (în multiple locuri, mai ales în Mali), ca să nu mai vorbim despre puterile regionale africane însele.


În ciuda reticenţelor administraţiei Obama de a interveni în Siria, crearea „Califatului” și recentele decapitări ale cetăţenilor americani, britanici și francezi (crimele în masă împotriva kurzilor, yazidilor și șiiţilor au fost neconvingătoare) i-au forţat pe americani să se implice. Ei au format însă o coaliţie largă, care amintește de coaliţia primului război din Golf, după invadarea Kuweitului de către Irak. Simbolic, dacă numai americanii interveneau, antiamericanismul creștea din nou în rândul tuturor celorlalţi: islamiști, ruși, francezi, germani etc. Acum, toţi sunt forţaţi să coopereze cu americanii, de voie, de nevoie. Iar în lumea arabă, persană sau turcică au fost exprimate în premieră simpatia și bucuria pentru loviturile date de Israel islamiștilor (care ameninţau poziţii strategice din Înălţimile Golan).


Nu unipolarismul în sine este neapărat strategic deficitar. Deși nu este singura teorie cu care putem descifra lumea complicată de azi, teoria complexităţii este preferabilă, atât din punct de vedere epistemologic, cât și pragmatic. Or, în teoria complexităţii, este obligatorie evitarea capcanei centrului decizional unic, situaţie aproape la fel de gravă ca situaţia cu doi centri decizionali antagonici. Din perspectiva teoriei jocurilor, jocul cu doi centri antagonici este de tipul win-lose. În situaţia multiplilor centri de decizie, care nu echivalează neapărat cu multipli centri de putere, frecvenţa situaţiilor win-win, în care fiecare are câte ceva de câștigat, este mult mai mare decât în toate celelalte variante.


Într-un limbaj colocvial, dar mult mai aproape de modul simplist în care gândim adesea, dacă eu sunt cel mai puternic, asta nu înseamnă că sunt și cel mai deștept. Oricât te-ai înarma, prin asta nu devii mai deștept. Însă oricât de deștept ai fi, dacă nu te înarmezi, ești prost! Iată și noutatea strategică absolută, care era imposibilă în lumea anterioară, fie ea multipolară, bipolară ori unipolară. Pentru prima dată în istorie, soft power este mai importantă și mai eficientă decât hard power (cu amendamentul că una fără alta înseamnă eșec). Iar Joseph Nye, „părintele fondator” al acestei teorii a puterii, a explicat de ce este imposibil ca Rusia și/sau China să domine vreodată lumea soft power. Așa cum le zic și studenţilor mei, dacă v-am făcut curioși, puneţi „mâna pe carte” (dar nu vă puneţi cu „burta pe carte”)!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe