Ieșii lui Enescu (I)

Raluca Știrbăț Publicat la: 24-02-2015

Iașul a fost neîndoielnic orașul de suflet al lui George Enescu. Dar câți dintre ieșeni (mai) sunt astăzi pe deplin conștienți de legătura puternică, organică, de rolul decisiv pe care l-a jucat Iașul în traiectoria marelui compozitor român și, pe de altă parte, de influența capitală exercitată de Enescu în dezvoltarea și emanciparea culturală a vechii urbe moldave? Mult prea puțini, după cum am avut prilejul să constat cu dezamăgire tot mai des în vremea din urmă.

O capodoperă pierdută și regăsită

Desigur, Universitatea de Arte îi poartă numele, la fel ca străduța ce coboară de-a lungul zidului Goliei și unde o tăbliță veche, ruginită și scrisă agramat, greu descifrabilă, pomenește – rușinos și trist – numele compozitorului. Oare n-ar merita Enescu o stradă mai mare sau chiar un bulevard în Iași...? Asta se întreba încă din 1927 și părintele Nicolae Hodoroabă, cel care l-a intervievat pe Enescu în repetate rânduri și care ne-a furnizat multe informații prețioase despre biografia compozitorului în volumul său George Enescu. Contribuțiuni la cunoașterea vieții sale.

Se poate spune, fără teama de a greși, că ițele destinului enescian au fost împletite în Târgul Ieșilor, cu bune și cu rele: de la primul contact cu marele Caudella (cel care i-a recunoscut geniul și a tras „alarma”) până la diag­nosticarea bolii mamei sale, Maria Enescu, născută Cosmovici, și implicarea directă a unchiului său, profesorul Leon C. Cosmovici de la Universitatea din Iași. Savant biolog, cu un doctorat la Sorbona, fondatorul învățământului de fiziologie animală din România, personalitate complexă și fascinantă, „Moș Corneliu” (cum i se spunea în familie) poseda și un talent muzical excepțional, ce-i permitea, după mărturiile nepotului său George, „să improvizeze la pian în stil contrapunctic”. Tot Leon Cosmovici, la care „Bădia Jorj și mătușa Maria de la Mihăileni trăgeau în casa de pe Codrescu cu nr. 11” (distrusă de o bombă în cel de-al Doilea Război Mondial), a fost cel care, prin contactele sale cu lumea medicală ieșeană, a recomandat efectuarea unei operații la Viena dovedită salvatoare și care a prelungit viața mamei compozitorului cu mai bine de două decenii. Sfatul medical a coincis în timp cu îndemnul rezolut al lui Caudella de a-l trimite pe Jorjac la studii în capitala Imperiului.

Voi reveni pe larg în rândurile viitoare asupra unor aspecte insuficient (sau eronat) cunoscute din biografia compozitorului, apoi vom parcurge împreună momentul crucial al vieții muzicale ieșene marcat prin înființarea de către Enescu a Societății și Orchestrei Filarmonice (în toamna-iarna lui 1917/1918). Printre alte gesturi de o generozitate nemărginită ale tânărului filantrop și patriot trebuie amintite devoțiunea sa fără egal în anii de război, prin implicarea directă în acțiunile Crucii Roșii, prin sutele de concerte de binefacere în spitale ori pe front și zecile de mii de lei donate pentru instituirea Premiului de Compoziție (în martie 1912) ori achiziționarea unei orgi la București (în primele luni ale lui 1915).

Pentru că l-am amintit pe marele Caudella, trebuie limpezită aici o eroare ce continuă să circule nestingherită în mult prea multe biografii, de mai mică sau mai mare întindere, ale compozitorului român, unde se susține faptul că Eduard Caudella ar fi fost primul profesor de vioară al lui Enescu. Nu a fost așa, pentru că educația muzicală a lui Jorjac a început la Viena, iar meritul lui Caudella a constat tocmai în puterea sa de a se ridica deasupra oricărui orgoliu pedagogic, înțelegând că prioritatea absolută în cazul unui talent de talia lui Enescu era nu doar nevoia unor pedagogi de marcă, dar mai ales cea a unui mediu cultural excepțional, pe care, la acea dată, doar Viena i-l putea oferi.

Faptul este atestat de Enescu însuși în interviul acordat preotului Nicolae Hodoroabă la Iași, în data de 13 aprilie 1927, și publicat în ziarul Opinia (anul XXIII, nr. 5 966):

„– E drept, maestre, c-ați luat lecțiuni de vioară de la răposatul Eduard Caudella?

– Nu. La vârsta de 5 ani m-a adus tată-meu la el și i-am cântat așa cum învățasem, după ureche. Mi-a spus că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am învățat de la un inginer din Dorohoi (Mișu Zoller, n.n.) care studiase în Germania, iar la 7 ani tată-meu m-a adus din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă dată, însă, pe note.

– Ce datorați dar lui Caudella?

– Îi datoresc recunoașterea talentului, încurajarea și faptul c-a sfătuit pe tată-meu să mă ducă neapărat în străinătate la Viena. De nu era sfatul său la vreme, desigur că aș fi lâncezit în țară până pe la 12-14 ani…

– Cât ați studiat la Viena?

– Șase ani. Am avut norocul c-am încăput pe mâni bune, căci am făcut progrese mari.

– N-ați avut nici un dascăl român?

– Nu. Singurul care ar fi fost în stare să-mi dea lecțiuni era Eduard Caudella, dar el m-a trimis în străinătate”.

Un alt episod remarcabil ieșean îl constituie împrejurările rătăcirii și regăsirii unei capodopere din repertoriul pentru pian solo, lucrare la care compozitorul a ținut enorm și a cărei dispariție a regretat-o până la sfârșitul vieții, crezând-o definitiv pierdută.

Într-una dintre serile ultimei veri petrecute în România, cea a anului 1946, George Enescu îi povestea cu tristețe prietenului său, avocatul Romeo Drăghici, despre acele pagini de manuscris pierdute – după cum s-a dovedit mai târziu – la Iași, în vârtejul primei conflagrații mondiale. Pe lângă Pièces Impromptues pour Piano op. 18 (compuse în anii 1913/1916 între Paris, Sinaia și Cracalia), maestrul regreta Trioul cu pian în la minor, căruia nu mai apucase să-i dea un număr de opus (compus/schițat de Enescu în martie 1916, într-o perioadă de convalescență după o scarlatină, la Sanatoriul Elisabeta, „descâlcit” de Hilda Jerea în 1967 și reconstituit în întregime de Pascal Bentoiu în 1997). Acestora li se adăugau și schițele, datând din toamna lui 1916, ale oratoriului Strigoii după Eminescu (rămas neterminat, dar definitivat de Cornel Țăranu într-o superbă variantă pentru voci și pian).

Rătăcirea celor șapte Pièces Impromptues pour Piano op. 18 apare astăzi cu atât mai nefericită cu cât – mai ales ultima dintre ele – vizionarul Carillon nocturne își devansa epoca cel puțin cu o jumătate de veac, prin culori timbrale unice și tehnici de compoziție ce aveau să fie folosite de avangarda franceză, bunăoară, în muzicile spectrale ale anilor ’70.

Odiseea ciclului op. 18 a început la Paris în vara lui 1913 și s-a terminat la Iași prin 1957, la doi ani după moartea lui Enescu, atunci când o bătrânică din vechea urbe moldavă a recunoscut semnătura maestrului și valoarea manuscriselor, anunțând-o apoi pe poeta Otilia Cazimir, cea care le-a înmânat imediat lui Romeo Drăghici (manuscrisul se găsește azi la Biblioteca Academiei Române din București).

Trebuie să remarc aici că mai sus-amintitele compoziții pierdute la Iași (așadar ciclul pentru pian op. 18, Trioul cu pian și schițele Strigoilor) au fost altele decât cele trimise de Enescu la Moscova, într-o ladă cu manuscrise, în 1916/1917 (unde se găseau schițele la Œdipe, Suita a doua pentru orchestră, Simfonia a doua, primul Cvartet cu pian, precum și diverse lucrări din tinerețe și copilărie), date spre păstrare împreună cu tezaurul României de la Banca Națională a României. Enescu n-a „ascultat” de moșul său Leon Cosmovici, care „l-a sfătuit să nu se ia după panica bucureștenilor și să depoziteze partiturile sale fie în lada de fier din casă, fie într-una mai încăpătoare pe care o avea la Facultatea de Științe de la Universitate”, căci, spunea el, „n-or veni nemții să ridice din seifurile mele tocmai muzica ta, căci au ei destule partituri acasă!”.

Manuscrisele au fost, spre marea bucurie a compozitorului și norocul posterității, regăsite și apoi recuperate la 1 martie 1924, „după îndelungate cercetări și insistențe ale diplomației franceze” (cum o confirma și vărul său, Alexandru Cosmovici) și prin sprijinul decisiv al dirijorului Bruno Walter, care a intervenit pe lângă ministrul plenipotențiar sovietic de la Paris. Trebuie spus aici că presa internațională din epocă – din Europa și de peste Ocean – saluta și semnala regăsirea manuscriselor ca pe un adevărat eveniment (redau mai jos rubrica din publicația pariziană La Rampe, din 12 aprilie 1925, cu titlul „Paradis pierdut și… regăsit”).

Revenind la Pièces Impromptues op. 18 pentru pian (nota bene, nu „Suita a treia” pentru pian – titlu eronat, perpetuat în continuare, din nefericire, pe coperți de disc sau diverse lucrări muzicologice), la prima vedere, pare greu de înțeles cum cineva atât de ordonat și grijuliu cu propriile-i schițe precum Enescu a reușit să piardă manuscrisul aflat, în plus, într-o variantă definitivată până în cele mai mici detalii – practic, o schiță „de curat”. Explicația cea mai plauzibilă trebuie căutată în acel „du-te-vino” al maestrului între adresa sa ieșeană „oficială”, de la nr. 4 bis pe străduța Vovideniei, și cea „reală”, de la „vila cu turn” din dealul Copoului. Pe strada Vovideniei (povestește vărul Alexandru Cosmovici), Enescu avea la familia Dimitrovici „o pensiune asigurată și un pian acordat”, iar „gazdele erau mulțumite, căci în felul acesta scăpaseră de rechiziționarea unei camere pentru corpul de armată expediționar aliat”. Casa nu mai există astăzi, fiind distrusă la bom­bardamentele din 1944, fapt confirmat mie și de regretatul Ion Mitican.

Însă, în acești ani zbuciumați, Enescu își trăia – pentru prima dată „oficial”, ca pe un fel de „secret al tuturor” – relația cu Maria Cantacuzino, deși pasiunea izbucnise mai demult, în vara lui 1907, la Sinaia. Așadar adresa „reală” a compozitorului era la „vila cu turn” din Copou, fostă proprietate a lui Mihail Kogălniceanu, iar apoi „vila Neuschotz” sau Mon Repos (Neuschatz, în Amintirile Marucăi), după numele filantropului evreu ieșean, bancherul Jacob de Neuschotz, care avea să trăiască aici până la sfârșitul vieții sale. În luna mai 1918, casa a fost cumpărată de Mihail Sadoveanu, iar pentru o perioadă de câteva luni, Enescu și Sadoveanu au fost chiar „colocatari” între zidurile acestui excepțional monument istoric ieșean, aflat la ora actuală într-o stare avansată de degradare. În anii Primului Război Mondial, cu ocazia retragerii familiei regale și a Guvernului la Iași, în noiembrie 1916, reședința a fost închiriată de Maria Cantacuzino.

Soțul (de atunci al) Marucăi, Mihail (Mișu) G. Cantacuzino, redevenea ministrul Justiției din partea Conservatorilor în noul guvern de uniune națională format sub I.C. Brătianu la Iași, pe 11 decembrie 1916. Aspectele surprinzător de „moderne” ale mariajului celor doi sunt consemnate și în volumul Amintiri politice al lui I.G. Duca, unde se spune negru pe alb că Mișu Cantacuzino „era ca și noi oaspe în casa soției sale” și că „el locuia în strada Păcurari lângă mine, pe când ea închiriase la Copou, în mijlocul unei vii o vilă care pe vremuri aparținuse lui Kogălniceanu”.

Casa cu „turnulețu’-n patru muchii” devenise o oază de muzică și frumos a elitei românești în ceasurile întunecate ale refugiului, iar arcușul enescian aducea alinare și speranță. Proaspătul salon muzical-literar ivit în mijlocul livezilor bătrânești de pe colinele Iașului aduna seară de seară oaspeți de seamă. Alături de „Principesa visurilor” (cum o numea Enescu pe Regina Maria), regele Ferdinand și copiii acestora, printre cei aflați în preajma lui Enescu îi amintim pe mai tinerii săi confrați Alfred Alessandrescu, Mihail Jora, Dimitrie Cuclin, pianiștii Florica Muzicescu, Cella Delavrancea, Nicolae Caravia, actorii C.I. Nottara și celebra Mărioara Ventura (catalogată de Alessandrescu drept „foarte nepoliticoasă”), dirijorul Jean Bobescu, violoniștii Constantin Bobescu, Socrate Barozzi, Mircea Bârsan, Vasile Filip, savantul și diplomatul Matila Ghyka, miniștrii I.G. Duca, Take Ionescu, C.I. Istrati, Dimitrie Greceanu, Mihail Pherekyde, Generalul Berthelot, contele de St. Aulaire (ministrul francez în România), numeroși doctori și ofițeri francezi.

Tot la vila din Copou, spunea Maruca în memoriile sale Umbre și lumini, în „liniștea și căldura dată de sobele cu coloane, care duduie, asemănătoare întru totul […] celor de la Tescani, George Enescu, cu capul lui leonin aplecat sub lampă”, avea să-și pună iscălitura pe alte compoziții importante, dintre care prima mișcare, Allegro moderato, a Cvartetului de coarde op. 22 nr. 1 în Mi bemol major (în noaptea Anului Nou românesc, din 1/14 ianuarie 1919).

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe