Ochiul și urechea

Andrei C. Șerban Publicat la: 24-02-2015

Nu știu cu certitudine dacă, la ora actuală, în ceea ce privește reactivitatea publicului, critica (mai) este considerată „cenușăreasa” literaturii, dar pot fi sigur de mefiența cititorului (fie el cât de versat) pus în fața unei lucrări închinate scriitorilor canonici. Angelo Mitchievici, în schimb, nu pare să fie preocupat de riscul de a se complace într-o serie de stereotipii critice în momentul când ne aduce în atenție cea mai recentă lucrare a sa, Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese, unde își propune să contureze o strategie de lectură inedită în cadrul receptării operei caragialiene. Și pe bună dreptate.

Eseul ni se înfățișează ca un exercițiu de admirație antrenant, care vizează coordonatele de percepție ale cititorului actual, aflându-se mereu în vecinătatea exigențelor definitorii pentru omul contemporan.

Nu întâmplător, Angelo Mitchievici trasează un itinerar care transcende actul lecturii, aparent, în sens invers: dinspre cititor înspre operă. Miza lucrării de față nu devine, în schimb, reinventarea/redescoperirea unui Caragiale adecvat exigențelor contemporaneității, ci identificarea unui tipar terminologic, pe baza căruia ni se relevă structura de o precizie „monstruoasă” a operei acestuia. Oprindu-se asupra acestei observații, lucrarea de față își începe demersul critic pe baza studiului lui Jean Clair dedicat monstrului, în care conotațiile acestui concept sunt relevate într-o manieră edificatoare. Astfel, „monstrul e un avertisment”, un produs cultural care arată cu degetul urâțenia lumii exterioare și, totodată, își justifică propria diformitate prin raportarea permanentă la standardele de reprezentare a realității imediate. „Văzul monstruos” – clișeul care avea să definească cinismul caragialian în cadrul receptării critice – devine conceptul central al lucrării prezente, în care se manifestă, pe de o parte, calitatea percutanței discursului literar, iar pe de altă parte, deconspirarea unui context extraliterar deficitar. Construindu-și argumentația pe baza acestui filtru de receptare, Angelo Mitchievici ne oferă în cartea sa un Caragiale „senzitiv”, a cărui actualitate și savoare literară se manifestă printr-o lectură participativă, de tip sinestezic. De altfel, o bună parte a argumentației prezente se fundamentează pe determinarea unor coordonate care ne prezintă un Caragiale vizual și auditiv, un scriitor a cărui percepție cinică se află mereu în vecinătatea interacțiunii și explorării prin simțuri.

„Je ne suis qu’un œil”, spunea Monet, pe a cărui butadă Angelo Mitchievici pare să-și reconstituie exegeza asupra senzorialității auctoriale, continuând oarecum studiile anterioare dedicate operei caragialiene, dintre care cel mai evident ne apare proiectul lui Florin Manolescu. Monstruozitatea caragialiană se manifestă deci prin privilegierea unei acuități senzoriale transpuse în plan scriptural.

Opera lui Caragiale este privită ca un monument al lucidității constituit pe o exacerbare a ochiului și a urechii, utilizate pe post de instrumente de receptare și de sondare a realității. Particularitatea acestei opere rezidă în calitatea autorului de a surprinde configurația microcosmosului, neezitând să demaște caricaturalul ca structură de adâncime a corpusului social. Astfel, Angelo Mitchievici, în definirea instrumentelor de analiză la nivel microstructural, își îndeamnă cititorul să-l descopere pe Caragiale așa cum ar privi contextul social cu ajutorul unei lunete. Ca urmare, ne confruntăm cu un soi de postulat ce vine să definească specificul unui scriitor a cărei acuitate senzorială capătă proporții monstruoase: „Augmen­tările sau minimalizările conduc la un efect care ține de pierderea raporturilor armonice, constitutive, la o dereglare a scalei, la o perspectivă hipertrofiată sau atrofiată. Miopia și hipermetropia sunt vectorii unei sensibilități în lumea literaturii, private sau augmentative, ambele sunt deformatoare, ambele sunt circumscrise unei optici particulare, aceea a autorului”.

Tot astfel, discursul critic apare pentru a calibra aceste percepții senzoriale, în încercarea scriitorului de a decodifica modalitățile de raportare ale lui Caragiale la propria realitate. Fără să-și definească într-o asemenea manieră propriul eseu, Angelo Mitchievici își constituie argumentația pe baza unui soi de microscopii inverse, în sensul de redefinire poietică a configurării microcosmosului în plan literar. Evident, reversul se aplică: scriitorul monstruos nu poate fi deconspirat decât de un cititor a cărei percepție tinde spre o agerime senzorială de sorginte monstruoasă.

Studiul lui Angelo Mitchievici se încadrează, astfel, în categoria acelor cărți care își învață cititorul cum să-și ascută simțurile, în cadrul unui exercițiu de lectură elegant și empatic.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe