Caragiale reloaded

Ioan Șerbu Publicat la: 24-02-2015

Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun dacă a rămas Caragiale contemporanul nostru. Un raționament facil? Până la urmă, toți suntem înconjurați de toți ceilalți, iar în această scurtă (dar, ca de fiecare dată, intensă) perioadă, ne vom fi îndreptat cu toții privirea spre alegeri, de unde spiritul dramaturgului răzbate cel mai acut. Dar să ne-nțelegem: spiritul dramaturgului sau al personajelor? Al lor sau al epocii din care au fost desprinse și apoi zugrăvite? Poate al naratorului uneori? În sfârșit, în altă paradigmă, spiritul „obscurității” unei epoci, grotescul ei, surprins prin lentila deformatoare a „văzului monstruos”?

Însuși moștenitul epitet caragialian (unul deloc flatant, cu tot bagajul comic ce l-a generat), asociat frecvent cu actanți ai unor evenimente contemporane, dezvăluie o viziune extratemporală a scriitorului asupra unor condiționări identitare. Poate fi primită existența unui Caragiale, într-o cultură, cu recunoștință și, totodată, cu un oarecare gust amar? Desigur, cu asupra de măsură.

Analiza lui Angelo Mitchievici, pe teme adânci de redescoperire, exegeză și, după caz, supra-interpretare, devoalează subtilități de creație și îl repoziționează cu abilitate pe clasic-modernul Caragiale față de opiniile vechi și noi ale comentatorilor operei. Ca niște exerciții firești și abun­dente, argumente de literatură comparată, explicații morfologico-fonetice, aprofundări terminologice vin să insoliteze uneori, alteori să fixeze trăsături ale unui portret care cu greu poate fi vreodată conturat definitiv. Tocmai de aici răspunsul la întrebarea: „De ce, azi, Caragiale?”.

Hermeneutica propusă de Angelo Mitchievici, întinderea spațiului de culegere a referințelor și, acolo unde nu mai găsește un punct solid, intuiția trimit la studiul pe marginile unui fenomen sau la comprehensiunea unei științe ca punct de hotar al cunoașterii. Al unei cunoașteri, revin, ca profil etnic, al unei asumări. Am fost caragialieni dinainte de Caragiale, fără să știm atunci care e cuvântul care ne descrie și ne cuprinde substanțial. Chiar dacă nu aceasta este miza istoricului literar, filozofic și sociologic ne interesează, așa cum ne interesează și în ce măsură Caragiale ar mai fi fost Caragiale dacă nu s-ar fi născut în Prahova.

Relevant însă în arcanele interpretării lui Angelo Mitchievici este faptul că acesta sintetizează nuanțe, puncte de vedere, receptări, utilizări dintre cele mai eterogene. Cum sunt, de exemplu, cele patru tipuri de „utilizatori” ai operei lui Caragiale, res­pectiv cei care îl văd pe dramaturg ca vindecător al tarelor românești, apoi cei care l-au folosit în scop ideologic, cei care îl înțeleg ca un promotor al minoratului, bufoneriei, provincialismului și, în sfârșit, cei pentru care caragialismul în contemporaneitate reprezintă un exces, drept pentru care opera trebuie redată timpului ei și literaturii. Oricare ar fi modelele de înțelegere, de cele mai multe ori, sunt instabile, în funcție de lecturi. Nici o instanță nu este imuabilă, așa cum nici Caragiale însuși nu știm cu adevărat ce este: dramaturg, nuvelist sau poet? Vizionar genial sau stăpânit de o sensibilitate nervoasă patologică? Personalitate burlesc frivolă sau, deși nevorbitor de germană, autoexilat la Berlin? De la scuză la cauză, de la definiție la pretext, Caragiale poate încăpea în orice haină.

Cu aceeași acribie argumentativă, istoricul literar extrage toate efectele din deformările lupei impuse de prea-cunoscutul „simț enorm și văz monstruos”, așadar din „imperiul simțurilor”, iar lexicul cu care valorifică demonstrațiile e de esență tare: redimensionarea realității, comic de o cruzime latentă, sadism, cruzime deliberată, gură de umbră, izbăvire estetică a urâtului ș.a.

Superficialitatea tragică, așa cum refuzau să o vadă cerchiștii, este recontextualizată de Angelo Mitchievici pe dimensiuni distincte, exploatate până la ultimele sensuri pe care acestea le pot oferi. Tocmai de aceea, Caragiale după Caragiale nu va fi o lectură de relaxare, ci una pentru care e musai să-ți oferi timp de reflecție și, în majoritatea cazurilor, acordul asupra concluziilor.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe