Subiectul animal

Mădălina Diaconu Publicat la: 24-02-2015

Revenirea în forță a „chestiunii animale” a reaprins dezbaterea în jurul „zoofobiei” umanismului, pozițiile variind între proclamarea intrării în postumanism și salvarea umanismului prin depășirea concepției carteziene a animalului-mașină (Luc Ferry) și prin subordonarea sa eticii (Hans Werner Ingensiep, Heike Baranzke). În centrul discuției se află problema dacă animalul, ca subiect de cercetări filosofice, poate fi cu adevărat un subiect. Răspunsul la întrebare depinde de interpretarea facultăților sale cognitive, emoționale și morale și are implicații practice pentru legiferarea drepturilor animalelor (Tom Regan) sau pentru adoptarea unui regim vegetarian (Peter Singer). Evident, recunoașterea animalului – cel puțin a unor specii – drept subiect angajează și aspecte antropologice, referitoare la depășirea naturii prin „natura umană”. Iar distincțiile dintre om și animal conduc fie la o viziune asimilaționistă, care identifică deja în regnul animal forme incipiente ale facultăților umane, precum spirit, limbaj, voință, personalitate ori chiar altruism, fie la un model diferențialist, după care apariția omului a marcat un salt calitativ ireductibil la istoria naturală a speciilor. Așadar gândirea contemporană are de optat între teza continuității evoluționiste, îmbrățișată de zoologie și de filosofia „naturalistă”, și paradigma diferenței radicale, ca mainstream al istoriei europene a filosofiei, reprezentată exem­plar în antropologia filosofică interbelică de Heidegger, Scheler, Plessner ori Blaga.

Cum se poziționează însă fenomenologia în contextul actual, în care filosofia continentală este supusă unei duble presiuni în teoretizarea diferenței antropologice, atât din partea biologilor și a etologilor, care le reproșează filosofilor o „aroganță umanistă” (Konrad Lorenz), cât și din partea eticii animale, raliate unor tradiții non-continentale? Așa-numita filosofie contemporană a animalității fie ignoră fenomenologia (Markus Wild), fie, dimpotrivă, plasează gânditori apropiați de fenomenologie, precum Jakob von Uexküll, Helmuth Plessner sau Hans Jonas, în avangarda celor ce concep animalul drept subiect. Tot astfel, fenomenologia a oscilat în ce privește receptarea teoriilor din zoologie, etologie și primatologie: Derrida îl elogiază pe Heidegger pentru vastele sale cunoștințe de biologie, Scheler cunoaște experimentele gestaltiștilor, iar Erwin Straus critică minuțios teoria reflexului condiționat. Dimpotrivă, generațiile următoare virează în direcția studiilor culturale despre animal (Animal Studies), precum Walter Biemel, inspirat de Kafka, Emmanuel Levinas, într-o amintire cu reminiscențe biblice, ori Derrida însuși, care legitimează exclusiv surse mitologice, literare și, evident, din tradiția filosofică. Mai mult, nici până acum fenomenologia n-a putut depăși o ambiguitate funciară: deși trăsăturile comune omului și animalului și mecanismul empatiei au câștigat în importanță, se reafirmă totodată, în noi haine conceptuale, o diferență antropologică radicală. Și chiar dacă unii fenomenologi menționează explicit relevanța subiectului animal pentru clarificarea „esenței” umane, proiectul unei fenomenologii a animalității se lovește în primul rând de propria metodă, care presupune o perspectivă la persoana întâi și, ca atare, o determinare principial privativă a animalului. Subiectul animal rămâne o provocare la adresa fenomenologiei, chiar și atunci când aceasta renunță la conceptul de 
subiect.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe