Animalul ca purtătoral uitării și trupul

Christian Ferencz-Flatz Publicat la: 24-02-2015

Dacă, potrivit lui Husserl, noi trăim în primă instanță într-o lume al cărei chip pentru om se datorează înainte de toate omului însuși, fiind nemijlocit inteligibil pentru el ca achiziție subiectivă și intersubiectivă a activităților sale – o lume „umanizată”, cum o numește, de care aparțin sub variile lor chipuri uzuale și animalele (ca animale de casă sau de crescătorie, ca materie primă a industriei alimentare sau ca obiecte ale eforturilor de prezervare ecologiste) –, ne putem întreba în ce măsură o interpretare genetică a acestei perspective nu ne dezvăluie totodată și reminiscența unui alt raport cu animalul decât cel uzual, dominat de registrul umanizat al semnificativității.

Tocmai o atare interogație e dezvoltată în câteva reflecții ale lui Walter Benjamin, pornind de la scrierile lui Kafka. Potrivit interpretării lui Benjamin, apariția animalului în contextul lumii noastre umane e indisociabil legată de o anume reminiscență, fie ea și fără conținut asignabil, a „preumanului”. Considerațiile sale asupra raportului dintre uitare și animalitate la Kafka culminează într-o observație ce pune problema trupului într-o lumină cu totul nouă: „Dat fiind”, spune el, „că între toate cele pe care le-am uitat și ne-au devenit străine, cel mai uitat și cel mai străin ne este chiar trupul nostru – propriul nostru trup –, se înțelege numaidecât de ce anume Kafka obișnuia să numească tusea ce irumpea din interiorul său «animalul». Aceasta era pentru el avanpostul marii turme” („Franz Kafka”, în Gesammelte Schriften II, Suhrkamp, Frankfurt, 1991, p. 431).

De bună seamă, ideea trupului ca întruchipare a animalității omului – „fratele porc” – e în primă instanță un loc comun. În schimb, merită observat că, dacă Benjamin vorbește într-adevăr aici într-un mod similar despre animalitatea trupului, acest lucru nu se leagă nicidecum doar de faptul că el este animat în egală măsură de instincte, pulsiuni și nevoi iraționale, ci implică, dimpotrivă, două aspecte care mută problema într-o cu totul altă perspectivă.

Pe de o parte, accentul cade la Benjamin întâi de toate asupra faptului că trupul este în mod eminent un obiect al uitării; și el e, de bună seamă, uitat atât în calitatea sa de „instrument nemijlocit al voinței” (cum îl numea Husserl) – cu totul inaparent pentru noi din pricina prea marii sale familiarități –, cât și, din contră, în virtutea tuturor acelor procese și manifestări ale sale (sunete, senzații, mișcări), ce se sustrag intențiilor noastre conștiente, atestându-l necontenit, în fond, ca pe o necunoscută. Pe de o parte, deci, trupul este în mod eminent uitat atât din perspectiva familiarității sale (uităm de el pentru că suntem prea obișnuiți cu el), cât și a nefamiliarității sale (uităm cât de necunoscut ne e de fapt), iar ca atare el nu devine propriu-zis „tematic” pentru noi, intrând în prim-planul atenției noastre, decât ca ceva de care ne readucem aminte. Pe de altă parte, însă – mergând de astă dată exclusiv pe linia nefamiliarității trupului –, Benjamin nu îl mai gândește pe acesta, pe urmele lui Kafka, nicidecum doar drept domeniu al unor trăiri exclusiv private (propriile mele senzații, propriul meu control kinestetic), ci mai curând tocmai drept câmp al unor surveniri anonime, neproprii, străine.

Or, tocmai la intersecția acestor două caracteristici, experiența trupului propriu se vădește din capul locului analogă întâlnirii cu animalul, căci dacă Benjamin concepe într-adevăr trupul ca pe un „avanpost al animalității”, e tocmai fiindcă el vede în viața trupului în același timp sfera cea mai proximă a alterității și cea mai proximă amintire a ceea ce precede de la sine înțelesul existenței umanizate.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe