Lăcrămioara de tablă

Mircea Daneliuc Publicat la: 24-02-2015

Tabla, e drept, îi plăcea. Avea și ferestre de tablă. Dar numai rândul de-afară, le trăgea dimineața cu un fel de vătrai, iar seara le închidea, puteai să le-auzi, pentru că și scârțâiau. Să nu pătrundă nimic, nici muscă, nici fulger, nici hoț, nici un gând dușmănos sau vreun duh. Încolo, geamuri de sticlă, cum vezi peste tot, dar când proptea tabla cu foraibărul pe dinăuntru, căci tablă se spune și la oblon, întâi se auzea zăngănind, apoi se făcea beznă groasă; mai stăteau pe la Știri sau la serial un picuț și stingeau pentru somn. În zori, o zgaibă de lumină strecurată pe-o dungă, așa se sculau, știau că trebuie să ude grădina. Casa se afla într-un loc abătut, într-o margine, departe de centru, de aceea se temeau să nu intre cineva peste ei, cum auzi, și să-i sugrume în pat. Nu s-au prea întâmplat prin vecini lucruri din astea urâte, dar e bine să te păzești, te omoară și ce-ai făcut după aia? Cu timpul, și-a ridicat și un gard de doi metri, din tablă și el, iubea tabla mai mult ca orice, ca fumatul, ca borșul de dragavei; tabla-i un lucru bun dacă omu-i serios. Nu te lasă, numai s-o îngrijești. Și arată și bine.

Așa și de sus, treabă ca lumea, se oprise puțin ca să se îndrepte de mijloc, dădea cu miniu de plumb, iar munca asta te omoară dacă ești slab de șale. Că stai aplecat. Acum se ridicase cu trafaletul la cer și cu cealaltă mână pe noadă ca să privească peste umăr în curte. Fața, pungită cumva, nu puteai desluși acolo decât oboseală, dar îi era drag ce vedea. Răsăriseră șiruri de salată de tablă, cepșoară de tablă, ridichi tot la fel în straturi trase cu ața, pentru că se dezmorțea primăvara și era o zi din acelea călduțe. Mai mare plăcerea să le vezi cum se prind! Coarde de vie tăbloasă, albastră, puțină, douăzeci de butuci, cât loc avusese, pe araci de metal și deasupra frânghia de rufe cu flanele, izmene și cămăși în culori minunate și ude, de tablă și astea, capodul Lăcrămioarei și alte câteva lucrușoare mai femeiești dintr-o tinichea subțirică fluturau zumzăind în adierea ce scăpa peste gard. Înverzea.

Stați așa, m-a luat un pic valul, nu din tablă, desigur, erau chinezești, din bumbac, din acelea groase și flaușate care se iau peste piele ori că-i frig, ori că-i cald, de un alb îmbâcsit după atâtea spălări. Ceapa încolțită, ca și salata și restul, chiar dacă nu la fel de frumoase ca niște răsaduri din tablă, era totuși îmbietoare, și vie, și plină de promisiuni. Cer iertare pentru neadevăr. Dar ferestrele, gardul, aracii de vie și învelitoarea pe care se urcase de dimineață, cum am spus: tablă-tablă.

Bătrânul morfoli trafaletul în bidonul care sta înclinat – cum stă un bidon pe acoperiș –, culmea ar fi să-l răstoarne, și continuă să întindă vopseaua acolo unde era mai mult loc pe lungime la foaie și nu-l obliga să se aplece cu pensula mică la rosturi și îmbinări, pentru că avusese grijă când o pusese, acum câțiva ani, să fie cu falț, tablă petrecută la încheieri, cum se face ca să țină lucrarea. E bine deasupra, atâta că aerul se face mai slab. Coada lungă la perie îl ținea cu spatele drept și te și-nveselea să te uiți cum lăsase roșeața în urmă. Noroc c-am găsit roșul ăsta, își spuse, acoperișul e bine să-l acoperi cu roșu, că poate-l vede Dumnezeu, sau dintr-un avion cineva, sau de la etaj și să-i placă.

Tropăia cu șcrabele cu care urcase, de fapt își trăsese pe el și salopeta murdară și fesul cel strâmt, pentru că așa scoți rugina și te apuci de vopsit, e știut, nu apari ca la cumetrii. Odată te atingi de ceva și pata-i pe veci, n-o mai scoți, cu foarfeca doar. Nu mai spun că se-ntărise și vântul, se făcu recișor, puteai să vezi că se buluceau niște nori. Măcar să n-o ude cât nu e uscată…

Băgă nițică viteză la frecătură, dar făcuse deja patru ore de muncă și-și simți pitpalacul că se-ngreunează la suflu, o lua din nou razna. Duse mâna la inimă și strânse ușor, așteptând s-o deprindă cu binele iar, înăuntru, unde era.

— Ce ai, iar ți-i rău? auzi.

Se uita nesigură-n sus, cu capul pe spate. Curtea și gardul – o cutie de tablă, așa de frumos!… Nu ameți când se-ntoarse înspre nevastă, nici nu se afla la nu știu ce înălțime, casa era pe pământ. Lăcrămioara, Mioara, adică, Lăcrămioara e lung, o femeie de tablă cu sveter, cu baticul de tablă și șorțul ei țeapăn, se răstea cu mâna la ochi:

— Ia dă-te de-acolo, auzi?! Să nu-mi faci ceva, că asta-mi mai trebuie! 

Iar am greșit-o cu tăblăraia, trăncănesc și alunec. Nu chiar de tablă, dar n-ar fi fost fain? Ar fi fost… O bătrână, mă rog, ce poți să spui de-o bătrână, ca toate, Mioara, micită, cu mijlocul gros, cu voce gâjâită de om și șoldie la mers. În șlapi și ciorapi.

— Ce ai în picioare? Vrei să te dai peste cap? Dă-te jos, că mi-i rău.

Bătrânul nu intră în discuție, așteptă până văzu că se duce ca rața. Oricum, se mai odihni în răstimpul acesta. Pe urmă apucă trafaletul, dar totuși se descălță. Cu tălpile goale pe acoperiș e mai sigur, chiar dacă simți că-i rece sub ele, vine ploaia și n-am terminat. Întingea și întindea vreo jumătate de metru, înmuia după aceea la loc. Să știi că vopseaua miroase frumos; și tabla ar mirosi dacă ar fi oleacă mai încinsă de soare. Muta pantofii și bidonul pe măsură ce se apropia de lucarnă, așa cum se face, ca să nu fii nevoit să calci acolo unde ai dat. Lași cărare de tălpi. Mai avea însă mult, se grăbea. Începuse să tune. Dacă isprăvesc, mă ține miniul șapte ani ca nimica. Și începu iar să frece rugina, cu inima din el bubuind. Am mâncat ceva rău, nu-ș’ ce am. Dar era clar că n-avea cum să sfârșească înainte de ploaie, vrei un lucru ca lumea, nu te pripi.

Mă tem să nu se fi iuțit, totuși, ori nevasta îl zăpăci, căci uită de cuibul de coțofene. Ducă-se naibii! Acum era prea târziu, vopsise ce era de vopsit între jgheab și creanga de nuc. Pomul venea din vecini, dar se lăsa cu două crengi peste casă, ceea ce era bun: strângea toamna nuci din uluc, înfundau și burlanul. Acolo-și făcuseră loc alea două și dacă nu și-a spus de o mie de ori: când dau cu vopsea le sparg și cuibarul… Nu-i bine să ai țărci lângă casă, deși nu creștea puișori de găină sau curcă, boboci; nu știu de ce nu-i bine, dar nu-i. Te faci scăpat de ele și aia-i! Nu c-ar fi avut nu știu ce dușmănie pe zburătoare, așa, c-ar fi fost pricinos sau ceva; urcase pe magazie și o găleată cu fân ca să clocească cine o vrea, căldare aproape neruginită, tablă cum era tabla pe vremuri, dar nimeni n-a vrut. Acum, adio, vopseaua sclipea lipicioasă de la tălpile lui la sălașul rotunjit din crăcuțe, nu putea nici să calce, nici să se-ntindă, cu coada trafaletului nu ajungea. A’ naibii să fiți, da’ tot vă termin!

Nu mai era timp de stat, se îndreptă spre capacul din pod pe partea neatinsă a tăblăriei, lăsată anume la urmă de tot. Cu pantofii în mână și cu lemnul bidinelei la verticală, pentru că așa se coboară de pe o casă, să nu strici ce-ai lucrat, dar nici să nu te împiedici. Dacă ești zorit și dacă n-ai scurs vopseaua ca lumea, te poți și mânji, bătrânul simțind o picătură pe frunte și, când se frecă, întinse o urmă din aia ca o căiță, cum avea rusul ăla.

Mă dau încet, iau pastila și mă las puțin pe verandă, bate cam tare… își spuse, apăsându-se cu mâna la piept. Și se chinui încoace, încolo să se strecoare prin chepeng cu tot ce avea, papuci, perii și bidonul cu miniu. Măcar să nu mă prăvălesc acuma, la urmă… Pipăia cu talpa goală fușteiul și muta piciorul cât putea de încet. În cele din urmă, simți dușumeaua. Bun! Scara era proptită în tindă, aici mai era un pic de lumină, dar în cameră nu. Cineva închisese oblonul de metal, nevasta sau el, mai devreme. Ce-i aia? Ușa deschisă și-o umbră lângă televizor…

— Mioaro, tu ești?

Nu-i răspunse și lăsă din mâini ce avea ca să intre să vadă. Poate-i un hoț, poate e cineva… Da, era. Se și sperie când dădu cu ochii de ea în semiobscuritatea din casă, tresări, simți că-l strânge în piept. O femeie de tablă!

Nu, acuma serios. Era toată un fier și se uita foarte lung. Nu se știe cu ce vedea, ochi-ochi nu prea, nici din tinichele nu era peste tot, ceva ca o arătare din alea de le găsești la muzeu sau prin curți, sudate din fierătanii găsite cine știe pe unde. Lăbăștoanca din dreapta – o pedală de tramvai și un opritor. Stânga – o roată cu spițe. Două amortizoare care se opreau în genunchi. Ăștia, din câte-o nucă de cremalieră sau dracu’ s-o ia. Mai sus, până-n brâu, cu arcuri de pat. Pe urmă veneau niște rupturi de la recuperări ca să știi că-i femeie, rochiță, gen, ceva. Și o bucată răsucită de șpan care-i ajungea până-n gât. Brațele – țeavă de 7 cu câte două tije și arculețe, cum sunt la lămpile pentru planșetă dacă ești arhitect. Iarăși foi de tablă la umeri, gâtul din rulmenți călare unul pe altul și capul din vreo cinci roți dințate, băgate ghem, cu forța, presate, dacă dădeai să le vezi cum se-nvârt, nu puteai. Ochii ca țâțele, dar mai mici, bile din alea de bronz ca la balustradele vechi. Vorbea gâjâit. Nu chiar gâjâit, cepeleag. A putut s-o audă, căci încremenise în prag. Nici nu se miră.

— Ce faci acolo, stai jos, sau n-ai obosit? făcu ea, cepeleag, cum am spus.

Bătrânul simți o nevoie uscată de-a se supune, cu toate că încă se întreba: cine-i asta? Intră în casă fără s-o chemi și-ți spune fă aia, fă aia? Da’ cine ești tu? Încercă s-o strige pe Lăcrămioara, dar uită imediat.

— În fotoliu e bine? îl întrebă.

— E cam desfundat, mă rupe la șale. 

Dar se duse ascultător și se așeză.

— N-am apucat să chem ca să-l dreagă. Ați sunat la poartă, cum ați intrat?

— M-am descurcat. Ce să fac?

— Nu prea s-aude, eram și pe casă, nevastă-mea e băgată pe undeva. Trebuia să bateți mai tare, că zornăie tabla. Peste gard nu se poate.

— Mi-a venit cam greu, te rog să mă crezi.

— Da’ care-i problema?

— Păi, hai să smulgem buruiana, e plin.

— Ce anume?

— A ieșit peste tot, nu te uiți? Înăbușă și ridichi, și ce-ai pus.

— A dat de la ploaie. Am zis c-o scot joi.

— Ce joi?! Acuma e bine. Și iarba la fel.

— Ce iarbă? N-am iarbă afară, n-am pus, că-i bătaie de cap.

— Dar de ce-am crezut că ai iarbă? Nu se vede de gard. Ai un cosor, ceva? Sau o coasă?

— N-am coasă, de unde să am?

— Nu-i nimic, nu-ți fă griji dintr-atâta.

— Am o foarfecă de grădină, nemțească, e bună?

— Bună și aia.

— Da’ nu-i nimic de cosit…

— Găsim noi ceva. Salata, ce ai, ce ai pus în pământ.

— Salata nu, că mi-i milă, abia ce-a-ncolțit. E plăpândă, m-am uitat de pe casă. Și la ceapa aia, muncă s-o răsădești și s-o uzi… E și ea tinerică, pentru ce s-o cosim?

Tăblăciunea tăcu, părea c-o frământă ceva. Supărător era că se-arătase dintr-odată docil ca un prost și n-avea de ce. Dar nu merita să se enerveze. Între timp, bătrânul se obișnuise cu lumina puțină și putu s-o cerceteze mai lung. Fierul ei se pătase din loc în loc cu rugină, umblă probabil pe-afară în umezeală, un pic de miniu, de ce te zgârcești? Își simțea picioarele reci, nu trebuia să umblu desculț, se năruise în fotoliul lui deșelat și-i venea oboseala de jos. Pe unde vorbește?

— Ai sânge la frunte?

— Nu, vopsea, am dat pe învelitoare.

— Și gata, e bine?

— Nu-i gata, mai am…

— Vezi cum ești?

— Venea ploaia pe noi, a și fulgerat.

— Ce ploaie, nu venea nici o ploaie, nu vezi ce soare-i afară?

— Da, doamnă… Atunci, de ce stăm cu obloanele trase?

— Eu știu?

— Da’ cine ești dumneata?

I se păru că femeia încearcă să rostească un nume, dar nu-l pronunță, se răzgândi, șovăi și spuse apoi:

— Lăcrămioara…

Omul se bucură.

— Lăcrămioara e și soția. S-o chem?

— Las-o, că vine ea, când o fi. Hai să ne urcăm pe acoperiș, lași treaba așa?

Era săritoare.

— Mi-i ciudă pentru cuibul de coțofene.

— Ai văzut?…

— Stai puțin, cinci minute, așa-s de obosit, că nu știu ce am… Nu mă pot ridica.

— Acolo ai să fii mai vioi.

— Vioi pe naiba! Mai e de vopsit. Numai când mă gândesc la scara aia pe care-o am de urcat!…

— Pot să te-ajut, te urc eu. Hai, să vezi ce sprinten te faci. Te pot urca destul de ușor.

— Ne vede lumea, de ce?

— Nu puteai să verși o găleată cu apă la nuc?

— Da’ n-am nuc. E nucul de la vecina. La mine se-ntinde puțin peste casă.

— Păi vezi?… Mai ai ceva nefăcut

— Aș fi vrut să iau trenul să merg la sora mai mare. E cu astma și să ne mai vedem… înainte.

— Bun. Și mai ce?

— Și n-am învățat-o pe Mioara cum se plătește curentul la mașinăria din bancă.

— Da’ ce, nu poate să-ntrebe?

Eu știu?… Pe cât încerca să-și vină-n puteri, pe-atât se simțea mai golit. Doamne, ce-i?

— Hai, ieșim?

— Un minut, te rog, un minut, nu știu ce am, parcă-s rupt. Am căzut ca o bucată de fier în scaunul ăsta. Aș lua o pastilă.

— Ce faci, tu ațipi când stai de vorbă cu mine?

— Ce înseamnă c-ațip?

— Te ții să n-adormi?

— Am ațipit?! Te rog să mă ierți.

— Poți să moțăi, dacă-ți convine, dar nu să ațipi.

— Chiar îmi vine, nu știu de ce…

— Nu-i nimic, ai poate pleoapele îngreunate, ține ochii închiși.

— Nu, nu, mi-i mai bine, e mai bine acum, mai stau un minut și plecăm.

— Hai, picotește un pic, lasă asta. Eu stau aici, nu-ți fă griji.

— Nu, că mi-i rușine. Mi-i rușine să dorm de față, așa.

— Hai, cuminte… Lasă-te oleacă, să vezi ce bine o să-ți facă… Hai, cuminte… cuminte……… Ai văzut? A fost greu?
 
(Fragment din volumul de proză scurtă Dulci meleaguri,  în curs de apariție la Editura Adenium)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral