Poeme

Vlad Pojoga Publicat la: 24-02-2015

&

o să rămânem numai câțiva

și niciodată n-o să ne auzim ecoul

mai tare decât atunci 

când capul nostru 

e băgat într-o găleată 

și lucrurile 

pe care-am fi vrut să le facem 

sunt niște cutii goale 

pe care ni le înfășurăm 

în jurul pieptului 

și oricât am încerca 

n-o să se lege

&

în seara asta 

doi bărbați cu brațe puternice 

învârteau sticlă încinsă

și a fost 

ca atunci când erai mică 

și ne-a prins ploaia 

și n-ai vrut să mergem 

în casă 

și era bine 

bine

până când ai început 

să alergi încoace și-ncolo 

și până la urmă te-ai trântit 

pe jos 

și n-am știut ce să fac 

ai zis îngerelul 

și mi se părea că cineva bate cu unghia 

într-un perete de sticlă 

lipit de fețele noastre 

și peretele 

nu se sparge 

&

morțile celorlalți sunt 

blocaje mecanice 

pentru că am abandonat 

atâtea lucruri 

și cum ar putea asta 

să mă facă să rezist 

să mă ridic 

să ascult tot 

ce mai e de spus

și unde naiba 

o să ajungem 

când vedem soarele 

doar pe podeaua dușurilor 

acum se lucrează 

din interior 

și toate lucrurile 

pe care încerci 

să le dai afară

nu ies afară

&

cineva a scos pistolul 

și a tras

asta a fost istoria noastră recentă

se lupta mereu și mereu 

și ce mai era 

de făcut 

egalitatea 

n-a însemnat nimic 

dreptul femeilor la vot 

n-a ajutat la nimic 

protestele 

n-au ridicat nicio sprânceană 

poeții 

s-au dizolvat 

și nimeni 

nu i-a întrebat niciodată nimic 

inimile noastre scoase din piept 

au fost buline mari roșii 

pe ecrane 

și de ce să mai stau acolo 

ce-aș mai fi putut eu să fac 

când totul absolut totul era la locul lui.

&

încrederea nu s-a dus cu totul 

dar ne ferim încet-încet

unul de altul 

și luăm 

din ce în ce mai multe 

analgezice 

și ne facem moi 

și încercăm să ajungem 

în locuri în care n-a mai ajuns nimeni

mai ales dimineața 

când nu mai avem 

pe unde să scoatem cămașa 

și m-am gândit chiar și așa

la tine 

și la toate lucrurile 

pe care le-am lăsat în urmă 

și aș face-o din nou

pentru că oamenii nu-nvață niciodată

tu știi oamenii nu-nvață niciodată 

și plânsul în pumn 

nu ne-a dus nicăieri 

pentru că unde 

unde naiba am fi mers. 

numai uneori e liniște

ne urcăm 

fiecare în patul de deasupra 

și murmurăm

numele celor 

pe care am vrea 

să-i vedem 

din nou.

&

nopțile când 

te ții singură de mână

și viața 

pe care și-au propus-o toți 

pentru tine

e din ce în ce mai departe

și mintea e blocată 

pe o fotografie veche 

unde mai erau

și alți oameni

și urechile care țiuie și urechile care țiuie

în speranța că cineva 

o să-mi pună

în sfârșit

perna pe față

&

când n-am mai știut cum

să ne arătăm 

frica

am pus garduri 

între noi

am pus alți oameni 

între noi

o hartă e o sumă 

de figuri geometrice

trăim în linii curbe 

închise

cântăm pe străzi 

la fiecare victorie

a echipei naționale

trebuie să ne legăm 

și noi de ceva

ai noștri sunt o iluzie

un învingător înseamnă 

întotdeauna și un învins

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe