Contorsionatul O. Nimigean

Maricica Munteanu Publicat la: 24-02-2015

Ultimul volum de versuri al lui O. Nimigean, intitulat ermetic Nanabozo, redirecționează periplul literar al autorului (însumat de antologia Nu-ți garantează nimeni nimic, apărută la Casa de Editură Max Blecher) către asumarea unui minimalism al expresiei, truvabil și în volumele precedente, însă fără luciditatea tăioasă și autoironia până în pânzele albe cu care ne obișnuise, consacrându-l mai curând ca pe o formulă existențială, asumată ontologic. Dincolo de acest limbaj redus la câteva tușe de condei, aflăm însă un substrat poetic supraîncărcat de un conținut viu și intens (dovadă ultima parte a cărții), iar asta se întâmplă pentru că scrisul renunță la frumusețea sa inutilă tocmai pentru a „opera pe cord deschis” existența.

În prima parte a volumului, Aura efemeridelor, a scrie poezie devine aproape o sforțare fizică, o luptă cu frazele și cuvintele, cu o lipsă de inspirație obstinată (asumată în mod conștient, desigur). Există o reținere a limbajului în poezia lui Nimigean, un minimalism exacerbat, o devitalizare a semnului poetic, deși, în chip paradoxal, scrisul își ia doza de senzorial, căpătând concretețe, corporalitate, așa cum se întâmplă, de exemplu, într-o poezie precum ars scribendi: „încerc să-mi reprezint/ musculatura dorsală foarte încordată/ a unui atlet a unui luptător/ a unui erou”, sau în zersein und zeit, unde un timp carnivor „te dizolvă/ începând din hipotalamus”.

Această tăcere in racourci se înfățișează în descrieri de peisaj, a unor călătorii cu trenul sau a unor întâmplări banale, cum este întâlnirea cu un câine vagabond oarecare. Din această cauză, Bogdan-Alexandru Stănescu, într-o cronică de întâmpinare, apropia poezia lui O. Nimigean de seninătatea pillatiană și fancis-jammesiană, însă am impresia că un astfel de tratament „naturist” nu prea i se potrivește poetului, deoarece, dincolo de fațada „luminoasă”, solară, de contemplativă detașare, regăsim un revers tensionat, o încordare existențială, o poezie ce parcă scrâșnește din dinți. Chiar și relația cu mama, acest personaj-axă al Rădăcinii de bucsau, se molipsește de oboseala, sărăcia scrisului. Reacțiile ei plate, bucuria de a deosebi nucile mari de cele mici sau de a număra vagoanele unui tren deconspiră o vidare a sensului, o neantizare a ființei în fața morții, iar răceala poetului devine mai curând o mască a suferinței și neputinței decât o acceptare stoică.

Peisajele muzicale, suave pe alocuri, sunt mereu străbătute de acorduri anxiogene: „dacă aș fi fost viu aș fi dansat” (vivadi), „dar dacă-ncerci să treci/ te-neci în noian” (albinoni/giazotto) sau „îmbrățișarea nu mai trezește/ decât nostalgie/ zeul cangrenat zace-ntr-o rână” (haendel). O poezie precum un parfum delicat subtil abia perceptibil, de o melancolică desfătare, sugerează doar o senzație trecătoare, extrem de rară, încetățenită în memorie dintr-un timp incert, probabil intangibil, „abia perceptibil”. De cele mai multe ori, existența stă sub semnul lui „dacă”, al unui what if visător: s-ar părea că mereu se ivește un agent care se interpune între trăirea adevărată și platitudinea ontologică. Astfel, în paralele inegale, scrisul însuși devine un asemenea impediment care parazitează existența: „dacă nu aș scrie acum aici/ aș citi sau aș dormi sau aș/ mângâia câinele/ (…)/ aș medita încercând/ să dizolv orice reprezentare/ mi-aș coordona câmpurile energetice/ aș levita în minte// și câte și mai câte”. Poate de aici și renunțarea la orice paradă de expresii „frumoase”, la orice ornament, având în vedere că scrisul este, în fond, o pierdere de timp și adoptarea unui soi de metaforă literală, à la lettre, dacă îmi este permis oximoronul. Până la urmă, spune poetul în altă parte, „foșgăiala de întâmplări e semnul vacuității” (tatăl bosonilor).

Din „hiperspațiu” în cotidian

Din această „oboseală a scrisului” survine o năzuință către ireprezentabil, către dematerializarea limbajului și găsirea unui punct nodal, a unui soi de aleph borgesian sau a acelor „pale lăuntrice care îți zgârie ADN-ul”, cum spune poetul undeva în Nicolina blues. Poezia este spațiul unei tăceri vii, o megaviziune ce ar trebui să depășească spațialul și temporalul mundane, scrutând orizonturi indiscernabile, de necuprins. „Romantic târziu”, Nimigean aspiră către o poezie vizionară, atotcuprinzătoare, însă este mereu sabotat de cealaltă față, anarhică, corozivă și autoironică. În poemul eu unul aș prefera, care dă și titlul părții mediene, după căutarea încrâncenată a „nodului lăuntric”, poetul alege totuși acțiuni mai puțin „vizionare”: „eu unul aș prefera/ să citesc să văd filme să călătoresc să joc ping-pong să dorm”. Această inundare a cotidianului rămâne, până la urmă, singura opțiune a poeziei, întrucât vizionarismul n-ar putea fi decât unul mimat și ar falsifica, de fapt, existența. De aceea titlurile poemelor, sugestionând așteptările cititorului către temele așa-zis majore, sunt dezmințite de conținutul acestora: argumentul ontologic devine, astfel, un elogiu al pixului aihao, literaturwissenschaft exploatează fețele dark ale scriitorilor, iar encyclopaedia universalis transcrie definiția unei specii de vierme. Erotismul fulminant, sardonic din acele „erotograffiti” ce apar în Nicolina blues, este substituit de adolescentinele sms-uri, scrise în limbaj „messengeresc”, care, printre altele fie spus, nu atestă o erodare a cuvântului, conservând mai curând un sentimentalism naiv și tandru.

Nici măcar evaziunea în imaginație nu i se iartă poeziei, cum se întâmplă (da, se pare că în poezie „se-ntâmplă ceva”, spune Nimigean) în cruci și dumnezei, unde niște sticle de borsec sunt înzestrate cu măreția catedralelor rusești: „lipseau numai crucile oblice/ cu lănțișoare/ dar până la urmă/ mi le-am închipuit/ și pe acelea”. În altă parte, intertextul eminescian devine doar simplu pretext, rampă de lansare într-o cavalcadă de păpuși și marionete: Fecioara Maria din Răsai asupra mea este înlocuită de o banală marie, o „păpușă” dintr-o serie interminabilă, ca acele matrioșce rusești. Și „băiatul trakl” primește o îngăduitoare bătaie pe umăr pentru „melancolia sa viscerală”, poetul preferând „după-amiezile domestice-n care nu mai încapi” din cauza îngurgitării unei prea mari cantități de literatură: „cuvinte resturi de ritmuri carcase/ trupul de semizeu inutil”

Scrisul „contorsionat” al lui O. Nimigean pare să se balanseze între proza cotidianului și fantasmele totalității, dar cum o Carmen Saeculare ar nimici existența (căci scrisul este, până la urmă, un echivalent al existenței), poezia coboară la statutul de „ciorne”, rezultat al umorilor și secrețiilor corporale, cum sugerează o altă ars scribendi: „se întâmplă așa:/ bâțâi din picior/ stai chircit pe tastatură/ ți se umflă ficatul/ îți vine/ e undeva înăuntru/ aproape că îl secretă glandele/ iminența lui îți zbate tâmpla/ te face să-ți muști buzele”.

Circumvoluțiunile memoriei

Ultima secvență a volumului, Studio cu vedere spre poienița druidică, este constituită din fragmente cvasiconfesive (în Planeta 0 și Nicolina blues erau scrisorile și secvențele de jurnal), bruioane ale unor reflecții sau impulsuri biografice. Aici, gândurile par că se rotesc, când pe o spiță, când pe alta. E o poezie aluvionară, în continuă mișcare. S-ar părea că poetul este asaltat de o memorie nălucitoare, supradilatată, care nu-i lasă nici un moment de respiro, angajându-l mereu în alte și alte amintiri, înainte de a putea să aprofundeze vreuna: „Nu reușești să te gândești la ceva fără să te gândești la altceva și imediat la altceva și la altceva. (Cine e de vină că mintea ta a devenit un videoclip?) Altceva, altceva, altceva, niciodată ceva dincolo de apele freatice”. Contrastiv cu secvența de început a cărții, imaginile se succed la repezeală, inun­dând cadrul poeziei. „Poienița druidică” e un spațiu supraaglomerat de o memorie în sevraj. Nu întâmplătoare este aluzia la piesa lui Beckett Not I (îmi amintesc de interpretarea lui Billie Whitelaw din 1973), numai că de data aceasta buzele sunt „lipite cu adeziv universal”, perturbând exprimarea și transformând poezia în bâlbâială, redusă la concatenarea unor sunete. De la revolta împotriva patriei-mimă, populată de omul-detritus și poporul-peluză, de discursurile lui Gigi Becali, ale manifestanților ce pledează pentru Roșia Montană sau ale falșilor partizani ai democrației de la 1989 și până la apariția personajelor lui de Chirico în paginile unui tratat de arhitectură al lui Francesco di Giorgio Martini, toate sunt indelebile, acaparate parcă de o memorie ce caută să-și dovedească fiabilitatea.

Această memorie ce nu uită, depliindu-și una după alta amintirile, devine ea însăși acel loc-timp ireprezentabil, la care aspiră poetul: „Desigur, fapte banale, care, luate în parte, nu spun aproape nimic. Dar s-ar putea ca de la un moment dat, repetându-le, permutându-le, înmulțindu-le, să vorbești despre ceea ce nu se poate vorbi”. Pentru Nimigean, absolutul este o „indecență” poetică, ce sună în falset și de aceea doar prin derularea experiențelor banale, cotidiene s-ar putea emerge într-un real semnificativ. „Poienița druidică” se prezintă, astfel, ca un spațiu al miracolelor zilnice, al misterelor organice, guvernate de acel iepure-zeu care este Nanabozo din poveștile indiene. Totul este filtrat aici printr-o lentilă neobișnuită, ce descompune și recompune planurile imobile într-un joc însuflețit și spectral: spațiul își curbează unghiurile ce devin „reglaje optice în imaginar”, se fluidizează pe „lamelele de galaxii”, iar privirea se transformă în „paranteză estetică”. Insulă a fericiților, „poienița druidică” își schimbă, în jocul ei specular, proprietățile, devenind un cimitir („Groapa e săpată în mijlocul poieniței”), un spațiu al meditației în fața morții mamei bătrâne. Fiecare amintire este împânzită de un strigăt ce se ridică din interstițiile ființei, „ca o vită înjunghiată”, evocând groapa, sicriul, chipul învinețit al mamei și buzele albastre, „lipite cu adeziv universal”. La capătul acestui Studio cu vedere… spre moarte, aflăm intuiția propriului sfârșit, dispariția celuilalt invocând, de fapt, iminența acestuia („Mortul ești tu”). Spaeculum mundi, spațiu al unei memorii caleidoscopice, „poienița druidică” își finalizează periplul, după scrutarea reverberațiilor arhaice și contaminarea cu imbecilizarea cotidiană, pe o muchie a existenței unde așteaptă experiența morții.

De la oboseala scrisului și reținerea limbajului din Aura efemeridelor, traversând o criză de poet-vizionar și asumându-și în final proza realității și până la memoria suprapopulată, guvernată de sentimentul morții din Studio cu vedere…, poezia lui O. Nimigean pare să sugereze că, citind-o, „nu-ți garantează nimeni nimic”. Scrisul lui Nimigean, într-adevăr, „e pe bune”, este experiență ontologică, și nu doar exercițiu de stil. Refuzând ornamentul facil și parada livrescă, dar, în același timp, făcând loc unei metafore senzoriale, volumul Nanabozo înfățișează un minimalism al tăcerii, o tăcere care ascunde însă o cădere neliniștitoare în viscerele ființei, ca în secvența de început al lui Fight Club, filmul lui David Fincher.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral