Teatrul documentar al Gianinei Cărbunariu

Dana Țabrea Publicat la: 24-02-2015

În România, lucrând foarte mult pentru proiecte și festivaluri internaționale, Gianina Cărbunariu a pus bazele teatrului documentar, care oscilează între un teatru nonestetic, dar foarte dramatic și un teatru deopotrivă estetic (coregrafic, realizat cu mijloace audiovideo contemporane) și dramatic. Temele de lucru nu sunt întotdeauna aceleași, dar una dintre constante este preocuparea pentru arhive, pentru dosarele de securitate ale unor oameni care au avut de suferit în comunism. Trecutul recent devine sursă de inspirație pentru adresarea unor probleme legate de prezent. Numai că răspunsurile nu vin imediat, încă se lasă așteptate.

Fie că publicul este pregătit sau nu să afle că subiectul îl vizează în mod direct, fie că Occidentul află de situația noastră trecută, prezentul este încă sub un mare semn de întrebare, în stare de alertă și așteptare. Teatrul documentar este un mod de a mobiliza individul prin artă, dar nu poate oferi soluții de-a gata: el poate fi doar un imperativ pentru care soluțiile trebuie căutate ulterior.

Dosarele Securității. Trecutul viu

În 2010 apărea cartea lui Dorin Tudoran, conținând fragmente consistente din dosarele de securitate ale autorului. Textul, un document istoric, este intitulat Eu, fiul lor. Dosar de Securitate. Volumul constituie mărturia trecutului pe care scriitorul român dizident l-a trăit în anii ’70, când a cerut să-i fie emis pașaport pentru a părăsi România. Din punct de vedere istoric, faptele stau așa cum sunt înregistrate în documentele-martor de care dispunem.

Însă trecutul istoric aflat la îndemâna cercetătorilor nu reprezintă unica formă de trecut. Se impune o distincție între trecutul „încapsulat” în prezent și trecutul practic (viu). Deși „încapsulat” în prezent, reflectându-se în prezent și oglindindu-ne chiar și pe noi (ceea ce suntem și ceea ce facem nu-i decât un răspuns, o reacție față de trecut), trecutul nu poate fi explicit rememorat, continuând să ne determine din umbră. Îl înțelegem prin analogie cu inconștientul lui Freud, acele date insurmontabile care, deși acționează asupra a ceea ce suntem, nu pot fi readuse în conștient. Trecutul viu se opune, în același timp, trecutului obiectiv, obiect de studiu al unei cercetări științifice. În timp ce trecutul istoric se caracterizează prin nonsupraviețuire (trecut mort) și nonutilitate, trecutul practic se compune din enunțuri și artefacte care au supraviețuit din trecut și care sunt folositoare pentru activitățile noastre prezente. Trecutul practic mai înseamnă trecutul reamintit, deținând acele date ce pot fi reactualizate în memoria prezentă. Devenim conștienți de propria noastră identitate (acțiunile noastre trecute se leagă de consecințele lor prezente) și ne recunoaștem pe noi înșine prin deciziile pe care le luăm și angajamentele pe care le facem. De asemenea, trecutul practic înseamnă trecut reactualizat. De această dată, nu mai este vorba despre memorie ca reactualizare, ce se produce la nivel individual, ci sunt reactualizate experiențe itemizate, devenite exemple, utile în prezent. Anumite modele conferă sursa unor sfaturi utile pentru deciziile pe care vrem să le luăm în prezent, decizii care nu ne vizează doar pe noi ca indivizi, ci întreaga societate căreia îi aparținem. În cele din urmă, trecutul practic reprezintă un depozit al vocilor trecutului, ceea ce supraviețuiește din trecut și care ne vorbește despre situația noastră actuală. Acest nivel deține modele, povești și personaje exemplare (eroi) etc.

Performanceul Gianinei Cărbunariu X mm din Y km, realizat în cadrul unui proiect independent al Asociației „Colectiv A” din Cluj-Napoca, la care își dau concursul actorii Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos și Toma Dănilă, reușește să facă spectatorul să parcurgă toate stadiile trecutului practic de mai sus, apelând la proiecție, repetiție și identificare: emoții, gânduri, intenții, amintiri, empatizare prin raportarea la valori, simboluri, idealuri. Accentul cade pe următoarea idee: ce probleme actuale am putea soluționa astăzi plecând de la trecut și mai ales cum am putea schimba prezentul, dat fiind trecutul nostru recent.

Tipografic majuscul. Dosarul „Elevul”

Tot despre problematica trecutului recent, a situației grave din comunism și a ororilor înfăptuite de fosta Securitate, ce au lăsat traume adânci asupra poporului român, este vorba și în Tipografic majuscul. Spectacolul este o coproducție dramAcum și Festivalul Internațional de Teatru Divadelná (Nitra, Slovacia), în parteneriat cu Teatrul Odeon, produs de diseminare a rezultatelor unui proiect european intitulat „Vieți paralele – secolul 20 văzut prin ochii Poliției Secrete”. Șase țări foste comuniste, printre care și România, au lucrat pe cazuri din dosarele Securității pentru câte un spectacol. Festivalul a avut loc în toamna lui 2013, însă spectatorii încă sunt interesați de realizarea Gianinei Cărbunariu de la Odeon. Spectacolul a fost inclus în FNT 2014.

Ca și în X mm din Y km, un dosar de securitate este făcut public. Este vorba despre dosarul „Elevul” al lui Mugur Călinescu (1965-1985). Bolnav de leucemie, tânărul a murit în urma unor anchete prelungite efectuate de Securitate cu familia, colegii și apropiații acestuia și a unei hărțuiri continue, care a început încă din liceu. Ambele spectacole au o tematică similară, însă latura estetică nu numai că nu este neglijată, ci este valorificată. Mesajul este excelent în ceea ce privește coregrafia și aspectul audiovideo (coregrafia: Florin Fieroiu; muzica: Bobo Burlăcianu; light design: Andu Dumitrescu). Ca în majoritatea spectacolelor Gianinei Cărbunariu, actorii (Cătălina Mustață, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu) interpretează foarte dramatic.

Totul a început când un tânăr de 17 ani din Botoșani a început să scrie prin oraș tot felul de mesaje considerate o amenințare la adresa ordinii statului de atunci. Mesajele includeau termenii libertate și dreptate. Actorul care îl personifică pe Mugur Călinescu apare în semiîntuneric și proiectează textele respective. Rapidi­tatea și fluența montării sunt foarte bine construite, ca să nu mai vorbim de impactul energetic. Chipurile anchetatorilor sunt proiectate pe un panou în fundal, iar emoțiile acestora devin perfect vizibile. Întrebat în repetate rânduri ce l-a influențat, tânărul recunoaște că a ascultat emisiuni ale postului de radio Europa Liberă. În casă sunt instalate microfoane, familia este undeva la limita dintre sprijin și colaborator fără voie, iar colegii elevului devin surse în dosar. În privința scopului cu care a scris toate acele lucruri, el se pronunță că a fost o tentativă de trezire a conștiinței semenilor.

Există trei scene de bază ale spectacolului, care se derulează cursiv, integrând foarte multe momente, fără pauzele specifice. Toți timpii sunt câștigați și dobândesc un sens. Într-o primă parte, faptele sunt prezentate cât mai dramatic. Mijloacele de detașare (camerele de pe scenă) nu au un rol brechtian, ci constituie modalități de exagerare a dramatismului situației, cu implicarea spectatorului (trecerea camerei prin sală) și multiple schimbări de perspectivă narativă (rolul povestitorului îl au, pe rând, Securitatea, membrii staffului profesoral, părinții și însuși Mugur Călinescu). Ca și în X mm…, „ochiul” TO este omniprezent în viețile oamenilor, iar toți suntem colaboratori mai mult sau mai puțin activi, direcți sau indirecți, prin pasivitate. Panoul de proiecție, de unde „victimele” sunt „aruncate” dinspre camera de anchetă la locurile lor („acasă”), este convertit într-o saltea uriașă. Cu acest prilej, asistăm la punctul culminant al spectacolului, când tensiunea acumulată este brusc descărcată: moartea lui Mugur Călinescu. Actorul, foarte bun echilibrist, sare pe saltea tot mai rapid și încheie la orizontală, spunând că acum nu mai e nimic de reproșat.

Un lucru e cert: nici un om nu poate trăi împotriva propriilor convingeri, forțat să susțină principii în care nu crede. Încălcarea dreptului la opinie a făcut multe victime în comunism. Cei ce au jurat cândva fidelitate țării nu se simt vinovați cu nimic astăzi și oferă cu ipocrizie propria versiune asupra faptelor. În fața spectatorului, cadrați de prezența fantomatică a lui Mugur Călinescu (o alegere regizorală controversabilă) și de mama acestuia, foștii securiști mimează sentimente umane și ascund fapte reprobabile.

Teatrul documentar al Gianinei Cărbunariu cuprinde producții teatrale ce reunesc o gamă foarte variată de subiecte, de la dosarele de securitate, absența locurilor de muncă pentru absolvenți și problema diviziunii etnogeografice la globalizarea pieței de alimente și acapararea terenurilor de către marile companii de la micii fermieri.

Ce s-ar putea schimba

Am spus mai sus că miza teatrului documentar rămâne posibilitatea de a schimba prezentul, pe baza unor dezvăluiri incomode din trecutul recent. În afara unor lecții de estetică, de empatizare ori de dramatism, teatrul documentar se convertește într-o lecție în prezent despre valorile pe care le admitem în viețile noastre, modelele pe care le urmăm, idealurile în care alegem să credem, exemplele care sunt în măsură să ne dea puncte de reper. Situațiile și personajele la care Gianina Cărbunariu face referire sunt în acest sens paradigmatice, aspirând să facă trecerea de la simple exemple spre exemplaritate. Exemplar este acel ceva care ne dă măsura vieții noastre în prezent, indiferent de timpul căruia îi aparține, însemnând mai mult decât excelent. Figura lui Mugur Călinescu este un exemplu pentru dedublarea la care poate fi supus un om care nu crede în valorile lumii în care trăiește (un securist a observat că el vorbea cu detașare, ca și cum nu ar fi fost el prin ceea ce spunea) și exemplară pentru prețul plătit, acceptând să se transforme exterior, însă nerenunțând la principiile și credințele sale.

Astăzi, tinerii ar putea să își spună răspicat punctul de vedere, să lupte pentru viața pe care o doresc, să își revendice drepturile la opinie, la o viață decentă, la distrugerea sistemelor corupte, divulgând resorturile ascunse ale acestora și opunând rezistență mijloacelor de manipulare, să refuze să formeze o altă generație de tranziție sau de sacrificiu. Un popor fără repere, ieșit cu sechele după o dominație comunistă de durată și ținut timp de 25 de ani într-o tranziție postcomunistă, este lipsit de discernământ, voință și deplinătatea forței spirituale. Dat fiind trecutul nostru recent, întrebarea care se impune din ce în ce mai stringent, dincolo de dorințe și aspirații, este cum, dacă și ce s-ar mai putea schimba în România. În realitate, mai poate fi ceva remediat în legătură cu noi?

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe