De cât timp ai nevoie ca să înţelegi România

Roxana Patraș Publicat la: 24-02-2015

Dibacea fată din Ulster și poporul bogat în virtuți ancestrale

La vremea publicării lor, memoriile domnișoarei Maude Rea Parkinson (Twenty Years in Romania, 1921) trebuie să fi resuscitat, printre amatorii genului din Regatul Unit, visul exotic și ispita călătoriei în Orient. Trecând peste cvasi-anonimatul autoarei, e posibil ca editorii să fi speculat reveriile unei sensibilități devastate de ororile războiului, pregătită acum să reia legătura cu tradiția literaturii de călătorie. Nici prima, nici ultima printre ai săi, „dibacea” guvernantă din Ulster – căci „dibace” se consideră ea însăși – calcă voinicește pe urme ilustre. E suficient, cred, să amintim memoriile și romanele Annei Leonowens, guvernanta și secretara regelui Mongkut, ca să nu mai vorbim de prodigioasa activitate a exploratorului Richard Burton, celebru, printre altele, pentru controversata lui tălmăcire a celor O mie și una de nopți.

Călătoria în România se impune, așadar, cu urgența unui destin de împlinit. Aflată deja la o vârstă destul de coaptă (39 de ani), când, după competenta opinie a lui Balzac, femeile dezvoltă un fel de aptitudine a disimulării cauzelor prin înfrumusețarea efectelor, Maude Rea Parkinson este deja „o călătoare cu experiență”. Ajunsă la București, ar vrea să afle un „popor minunat, bogat în virtuți ancestrale”, așezat într-un „decor de lux oriental”. Cu ranița doldora de reconfortante clișee, ea străbate nu numai teritoriul românesc, ci și pe cel rusesc. Are o ambiție de erou civilizator și o minte de strateg: frecventează stațiunile balneo-climaterice ale Regatului (de la Râmnicu-Sărat și Govora până la Neamț), vizitează orașe (printre care recunoaștem popasurile „drumului regal” de la București la Sinaia) și, dorind să furnizeze o descripție geografică comme il faut, nu pierde din vedere bogățiile naturale ale solului și formele de relief. Curiozitatea ei „palatală” o împinge tocmai până la Azuga, Cotnari sau Drăgășani. La fel ca Anna Leonowens, celebră deja pentru relatările de la curtea regelui Siamului, Maude sugerează că nu exotismul priveliștilor ar da valoare poveștii, ci însăși calitatea mărturiei sale. Ca și predecesoarea sa, ea își afișează cu ostentație trăsăturile rasiale, fiind admisă în anturajul curții și în înaltele cercuri ale aristocrației românești.

Bărbații din România nu-s prea arătoși. Femeile, da, dar cam negricioase. Alte stereotipuri

Autoarea memoriilor de față pare o fire romantică, însă tratează realitățile românești ex cathedra, fără cine știe ce implicare emoțională. De altfel, observând că bărbații din România „nu-s, în general, prea arătoși”, întreaga-i pasiune se învestește parcimonios între două formule erotice, trăite prin delegație: un amor necugetat, împotriva convențiilor (Elizabeth Richards și politicianul Take Ionescu) și o relație de loialitate-camaraderie între o englezoaică și un inginer neamț, pe vremea holerei din Rusia. Plasat de domnișoara Parkinson într-un compartiment de tren, debutul iubirii dintre Bessie și Demetriu G. Ionescu (viitorul Take) are un aer ușor promiscuu. Realitatea, cum atestă Constantin Xeni, talentat biograf și secretar al politicianului, e că cei doi s-au întâlnit în Franța, într-un mic orășel, pe malul unui lac. Restul notațiilor – rătăcirea în munți și contrabanda transcarpatină, bârfele din high-life, anecdotele moralizatoare și rețetele de prăjituri – par insuficient integrate ca situații narative. E aici și ambiția de condeier a englezoaicei, care colorează și dinamizează o existență mai curând ternă.

Excelent tradusă de Constantin Ardeleanu și Oana Celia Gheorghiu (Douăzeci de ani în România, Humanitas, 2014), cartea a prilejuit, cum era și firesc, o serie de reflecții imagologice. Cum sunt românii? Iată, ei sunt leneși, murdari și analfabeți. Pe bună dreptate! își zice cititorul exigent, indignat, aflat mereu pe punctul de a emigra sau de a depune o reclamație. Trăiau românii în bordeie? Tot bordeie sunt și aceste chichinețe comuniste, termo-peticite, ce domină acum peisajul urban. Era România o țară agricolă? Era și, din păcate, nu are nici o șansă să ajungă o mare putere industrială. Nu făceau mișcare elevii pe vremea Hohenzollernilor? Se insista prea mult asupra memorării nestematelor de „cultură generală”? Același lucru se întâmplă și astăzi: mămica, tăticu’, învățătoarea, diriga și profu’ de mate sau de română îl scutesc pe elevul promițător (olimpicul internațional de mâine) de neplăcerile educației fizice. Contribuiau școlarii cu anumite sume de bani, destul de piperate, pentru cadoul directoarei de școală? Moravurile au rămas, de atunci și până astăzi, absolut neschimbate. Obișnuiau româncele să-și risipească banii pe îmbrăcăminte, bijuterii, sulemeneli și vrăji? Ei bine, tot de la casele de modă franțuzești se îmbracă și doamnele timpului nostru, cheltuindu-și averea pe vrăjitoare și popi. Nu mai vorbim de tendința lor spre artificialitate: nu de azi, de ieri, ci de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, româncele obișnuiau să-și acopere tenul negricios (așa îl consideră nordica Maude) cu un strat gros de pudră și să-și oxigeneze părul castaniu. Nu are rost să insistăm asupra faptului că memoriile semnate de Maude Rea Parkinson invită la o gândire istorică de tip analogic. Căci istoria se repetă, desigur.

Raportate la alte texte memorialistice, amintirile profesoarei de engleză sunt, în ciuda îndelungatei perioade de rezidență românească, extrem de artificiale și pline de stereotipii. Dacă ne-ar fi fost contemporană, Maude Rea Parkinson ne-ar fi propus un titlu de tipul Eat, Pray, Love… in Romania. De mâncat, a mâncat, de rugat, poate că s-a rugat, dar prințul pe cal alb a întârziat să apară. În completarea celor de mai sus, un interesant studiu semnat de Oana Celia Gheorghiu, traducătoarea cărții, oferă explicația potrivită pentru atitudinea „apretată” a călătoarei: incapabilă să iasă din postura exilatului, memorialista aproximează alteritatea prin stereotipuri culturale.

Douăzeci de zile cât douăzeci de ani. Portofoliul de țară în instantanee

La sugestia lui Matila Ghyka și a soților Callimachi, un alt cetățean al Regatului Unit făcea același „tur” al României câțiva ani mai târziu, în 1938. E vorba de britanicul Sacheverell Sitwell, a cărui vizită este una scurtă, de numai 20 de zile, iar itinerarul se stabilește astfel încât să excite retina călătorului și să-i umple albumul cu fotografii memorabile (vezi și ilustrațiile volumului Călătorie în România, Humanitas, 2012): în căutarea țiganilor și sectelor mistice, aristocratul englez descoperă dansuri bărbătești ca în tablourile lui Brueghel, peisaje lacustre de o inefabilă melancolie prerafaelită, un puști semănând cu hornarul lui Blake, tineri atleți cu mușchii încordați ca în sculpturile antice, grația unei Madonne gitane ș.a.m.d. Bucureștiul i se pare o combinație între Sevilla și Sankt Petersburg, Balcicul aduce cu Riviera, iar Vâlcovul cu un fel de Veneție a României.

Dar și dibacea domnișoară Parkinson încearcă să facă paradă de erudiție, integrând în discursul său unele tușe culturale. Nimerindu-se prin cimitir, ea relatează istoria opririi „ceasului” Iuliei Hasdeu: „Cripta […] este mobilată ca un salon de primire. Fata este recunoscută ca poetă, iar cărțile ei preferate sunt așezate în rafturi, pe pereți. Printre alte lucruri din cameră […] se găsește un glob pământesc mare, pe care îl folosea în studiile ei geografice. Limbile ceasului de pe perete arată ora morții ei. În spatele unei draperii, sicriul este așezat pe un piedestal de marmură. Deasupra lui, o lampă stă mereu aprinsă”. În fine, memorialista nu se interesează de identitatea fetei din criptă sau de aceea a tatălui îndurerat, însă reține atmosfera de „salon” a monumentului funerar, unde familia defunctei mai servește, din când în când, cafele negre și dulceață. Pe o altă piatră de mormânt zărește o statuie închipuind o siluetă feminină, cu un evantai în mână. Puritan, precaut, prețios, iată comentariul: „Un evantai pare chiar nepotrivit într-un cimitir” (pp. 114-115). Înfățișarea copiilor de țigani are un „nu-știu-ce” care-i amintește de Murillo. Floarea-de-colț, simbol al ascensiunii și al victoriei asupra muntelui, îi răpește o scurtă notație de tipul: „Sincer, floarea-de-colț mi s-a părut întotdeauna o floricică tăiată dintr-o bucată de flanelă cenușie” (p. 188). Unde poate percepe un marcaj estetic, Maude Rea Parkinson jură că ceea ce vede ea ar fi atras, desigur, și „atenția unui pictor”. 

Sufrageta și rentierul

În cele două cazuri ilustrate (Maude Rea Parkinson și Sacheverell Sitwell), diferențele de acuitate și calitate a observației se justifică nu numai prin deosebirile de context istoric, de background cultural sau de situație socială: Maude se întreține prin mijloace proprii, Sacheverell e un întreținut; Maude e un vlăstar al clasei de mijloc, Sacheverell e de viță nobilă; Maude stă în țara noastră aproape douăzeci de ani, părăsind România în vremea Primului Război Mondial, Sacheverell se află în trecere, pentru numai douăzeci de zile, exact înaintea izbucnirii celei de-a doua conflagrații. Nu e greu să îți dai seama că, reprezentând o ideologie progresistă, cu accente feministe, domnișoara Parkinson intenționează să se amestece în realitățile sociale ale țării de adopție. Sir Sacheverell Sitwell e un conservator cu acte în regulă, care se ține la distanță, fiindu-i suficiente ramele propriilor referințe culturale și instantaneele surprinse cu ajutorul aparatului de fotografiat. Vom nota în grabă că, în vreme ce profesoara de engleză se apropie de un conservator cu vederi democratice precum Take Ionescu, aristocratul pursânge îl apreciază pe Carol al II-lea drept „un Atatürk al românilor”, adică „persoana cea mai remarcabilă din Europa de Est”.

Scrise la distanță de câțiva ani, cele două texte ilustrează, indiscutabil, două rezultate diferite ale contactului cu realitățile românești. Atenția călătorilor sondează noutatea, semnalată nu numai social și istoric, ci și „estetic”, prin aspectele sale vădit pitorești. Pe de o parte, avem „stereotipul”, pe de alta, „instantaneul”. Stereotipurile la care recurge Maude Rea Parkinson presupun o simplificare categorială a experienței. Deschizându-se spre memoria vizuală a umanității și spre istoria artelor reprezentative, „instantaneele” lui Sacheverell Sitwel reflectă, în sens invers, o dorință de amplificare senzorială a ex­perienței prin încetinirea operațiilor de categorizare. Întorcându-ne la România pitorească, țara care îi incită la scris pe ambii călători, nu durata de expunere a obiectului la asediul atenției și nu calitatea sa intrinsec „estetică” contribuie la complexitatea experienței. Să răspundem, așadar, la întrebarea inițială: cât timp îți ia să înțelegi moravurile acestei țări? Douăzeci de ani, douăzeci de zile? Nici așa, nici altminteri. Ca să faci față tuturor paradoxurilor ei, pentru România îți trebuie un ochi de artist.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe