Sfârșit de etapă?

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-02-2015

Ne apropiem de finele anului 2014 și orice sfârșit reclamă un bilanț: „Ce a însemnat 2014 din punct de vedere cinematografic?”. Iată întrebarea ce apare în numeroase chestionare menite să edifice un cititor invizibil asupra a ceea ce a văzut sau nu a văzut cu adevărat în materie de film. De asemenea, tot din regula jocului face parte și ordonarea primelor zece, cinci, trei sau, de ce nu, precizarea unicului film care merită văzut și pe care-l recomanzi călduros publicului, pentru că, evident, un critic de film știe mai bine în ce constă valoarea unui film.

Dacă voi refuza o clasificare sau întocmirea unei liste de capodopere nu o fac din vanitate, ci pentru simplul fapt că, așa cum sunt un cititor hedonist, sunt și un spectator care nu amestecă savoarea cu acizii criticii. Ceea ce pot face pentru cititorii revistei Timpul este să împărtășesc cu ei o serie de impresii dintr-o modestă odisee cinematografică, în care contează mai mult nu ce am văzut, ci cum am văzut sau cum spune Cehov: „J’y ai tout vu. Donc la question est maintenant de savoir non ce que j’ai vu, mais comment je l’ai vu”. Și, desigur, am preferințele mele, pe care le amestec cu plăcere.

Ce gust are secolul?

În Lumea de ieri, Stefan Zweig înregistra sub numele de belle époque „epoca de aur a statorniciei”. În filmul lui Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, dedicat marelui scriitor vienez, ea apare în lumina nostalgiei după stabilitatea și civilitatea ei. Film menzelian până în plăsele, de un umor rafinat și afectuos, The Grand Budapest Hotel construiește echivalentul vitalist și ironic al unei căutări a timpului pierdut al unui cetățean mitelleuropean al unei eterne Kakanii. Cuplul format din Monsieur Gustave, concierge-ul marelui hotel, și Zero, bell boy-ul devotat, se află în centrul unei lumi riguros trasate, dar care adăpostește farmecul irepresibil al marilor gesturi mici, al detaliilor semnificative, al complicităților delicioase și al șoaptelor de alcov, pentru că asta este marele hotel Budapest: o anticameră a tuturor colportărilor vehiculate într-un imperiu aflat într-un declin delectabil. Wes Anderson împinge filmul spre gag și comedie nostalgică și ne lasă să gustăm din ceva ce n-am trăit niciodată, din farmecul foșnitor al anilor unui secol somnoros și fericit.

Să fie istoria o farsă? În Closer to the Moon, Nae Caranfil acreditează ideea că ea poate deveni astfel mai ales când farsa este pusă la cale și jucată de o serie de actori dezabuzați, a band of brothers, câțiva evrei bine plasați în structurile de partid în anii ’50 și care organizează după toate regulile artei un hold up la singura bancă românească. Când autoritățile reușesc să-i captureze, farsa se realizează exponențial cu concursul „organelor” care doresc un film educativ, film care evoluează după tipare hollywoodiene în plin marasm totalitar. Care era gustul „obsedantului deceniu”? Greu de spus, privind filmul turnat cu eroii „marelui jaf comunist”, a căror ieșire din scenă a fost asigurată de un pluton de execuție. Însă gustul inegalabil al timpului este recuperabil mai ales de la marii hedoniști.

Dacă Nae Caranfil transformă comunismul în butaforie și farsă – este drept, tragică –, Andrei Gruzsniczki îl transformă într-o demonstrație aproape matematică a insuportabilei ușurătăți a ființei într-un film alb-negru, Q.E.D. Deși regizorul s-a străduit să iasă din clișeu, evitându-le pe unele, a dat de altele, însă oricum ceaușismul revine la seria sa de griuri care l-a consacrat, la cozile interminabile, penele de curent, securiștii patrioți etc. – mă rog, tot tacâmul, cu multă trădare, căci nu strică atunci când e în slujba partidului.

Tot alb-negru este și Ida, road-movie-ul lui Pawel Pawlikowski, care explorează din alt unghi anii ’50, și anume din ultimele decenii de comunism polonez. La drum cu mătușa ei, fost judecător al poporului, Ida, evreică botezată, scăpată miraculos de pogrom, descoperă lumea de care o separă o bună educație catolică. Mătușa, care trăiește o viață libertină în încercarea de a uita câte ceva din ororile secolului cu spinarea frântă, devine ghidul în intrarea într-o istorie și mai terifiantă, ce ține de decimarea familiilor evreiești de către țăranii polonezi. Catolica Ida înfruntă nu doar trecutul cu partea sa de atrocitate, ci și un prezent bogat în promisiuni înșelătoare, totul întru testarea devoțiunii sale. Istoria este lăsată în afara zidurilor mânăstirii, cu condiția ca ea să traverseze decisiv existența Idei.

Andrzej Wajda ne oferă propria versiune asupra comunismului, pe fundalul căruia recompune portretul istoric al liderului sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, cu o cronologie riguroasă a principalelor evenimente care l-au adus în prim-plan pe infatigabilul muncitor. Într-un fel, filmul se înscrie într-o serie prestigioasă, din care fac parte Omul de fier și Omul de marmură, meditații sumbre asupra totalitarismului și a mișcării de rezistență. Ce are Wałęsa special, din ce stofă este croit eroul? Wajda a știut să-l deeroizeze, adică să-l umanizeze pe liderul Solidarității, i-a relevat vulnerabilitățile, micile vanități, dar și determinarea și un fel de înțelepciune simplă, fără fason, evitând, în orice caz, hagiografia și relegând cu o anumită tradiție cinematografică. Se intră simplu în atmosfera epocii, semn că regizorul a știut cum să reconstituie.

Cu A Most Wanted Man, Anton Corbijn recreează din cețurile hamburgheze atmosfera Războiului Rece, cu toate că acțiunea filmului realizat după unul dintre romanele lui John le Carré ne plasează în debutul unei noi etape în istoria terorismului, etapă care a adus diferite agenții de spionaj la un grad de alertă maxim și la un schimb de pase nu tocmai agreabil. Cu Günther, spion din familia lui George Smiley, reintră în scenă vechii gladiatori ai Războiului Rece, jucătorii de șah împărtășind un cod al onoarei și o anumită regulă a jocului, spioni aduși la stadiul de epave, cel puțin la suprafață, dar cu instinctele lucrând la turație maximă. A Most Wanted Man este un film al nostalgiei după Războiul Rece care-și are eroii săi buni sau răi, depinde din ce direcție privești, care își are amintirile sale, griurile sale favorite și ceața care-i convine. 

Femme fatale și erotism

Și în acest an, Lars Von Trier și-a jucat cartea excentricității și și-a exercitat magnetismul, prin cele două părți din Nymphomaniac. Nimfomana lui Trier este găzduită în locuința aproape monahală a unui bărbat care n-a făcut sex niciodată. El constituie substitutul de preot, un preot răbdător și comprehensiv, care facilitează mărturiile complete ale unei femei zbuciumate de instinctele sale sexuale. Însă „preotul” este și filosof, așa că trivialitățile înșirate de nimfomana adăpostită în „chilia” lui sunt trecute prin filtrul unor analogii de o finețe și erudiție remarcabile. Deodată, acuplările pe te miri unde sunt ridicate la puterea unei experiențe inițiatice în care șirul lui Fibonacci, pescuitul sportiv și muzica clasică îi împrumută o nesperată demnitate. La final, von Trier strică tot ce a construit, iar ceea ce este cu adevărat remarcabil în filmul său nu sunt accentele militante și felul în care sunt luate în serios, ci comicul care izbucnește în cele mai neașteptate împrejurări.

Dacă dragoste nu e – și puțin sânge pe deasupra –, nimic nu e, așa cum o arată filmul lui Jim Jarmusch. Pe fundalul unui Detroit devenit aproape un oraș-fantomă, doi vampiri erudiți până în măduvă, el iubitor de chitare vechi și instrumente muzicale, ea deprinsă a citi în mai multe limbi poeme rafinate, consumă o idilă care a debutat cu mult timp în urmă, a se citi secole. Izolați, nocturni, într-un mediu care întreține gustul pentru artă și o dezordine savantă, un bric-à-brac delectabil. Cei doi își dau măsura dragostei în încercarea aproape disperată de a trăi la marginea unei societăți cu care au, când și când, un comerț inevitabil. Melancolici ca Byron și Shelley, alături de care și-a făcut veacul, cel puțin unul dintre ele, vampirul are memoria atât de încărcată pe cât de rafinate îi sunt gusturile.

Iar dacă vine vorba despre femei fatale, atunci filmul britanicului Jonathan Glazer, Under the Skin, ne oferă un exemplar remarcabil, pentru că e extraterestru. Într-adevăr, prădătorul venit din alt spațiu consumă victimele mesmerizate și turnate într-un lichid întunecat, în care intră magnetizate în timp ce femeia rămâne grandioasă asemenea unei divinități perverse, în timp ce ei se micșorează și dispar sub apă. Totul este bine și frumos, ca în Species, până când în viața amoros-devoratoare a femeii-vampir se ivește o victimă care se comportă diferit, mai întâi un tânăr desfigurat de neurofibromatoză, un paria fără șanse erotice și, ulterior, un bărbat care nu afectează comportamentul cuceritorului, ci manifestă afecțiune și protecție. Cu aceste excepții se realizează primii pași într-un fel de educație sentimentală a extraterestrului, fapt care-i va fi fatală. Ce anume se declanșează în alchimia secretă a acestei ființe rămâne într-o zonă obscură, însă umanitatea contaminează și dereglează comportamentul prădătorului.

La grande belezza al lui Paolo Sorrentino, amintind fără echivoc de La dolce vita al lui Fellini, ne introduce în existența unui dandy ușor melancolic, ușor fanat, care-și trăiește viața aristocratic, ca un critic de artă în orașul etern, într-o Romă decadentă, în mijlocul unui anturaj eteroclit. Un sastisit, răsfățat de femei frumoase, flanând printre amintiri și statui, gustând fiecare clipă, fiecare moment, transformat aproape într-un instantaneu fotografic, acest ghid monden se prezintă ca un vânător de frumusețe. Iar frumusețea se află la tot pasul, ca și grația, pentru un ochi avizat, cel al romancierului care-și ia singura justificare a așteptării noului roman din inutilitatea oricărui act în fața frumuseții creației.

O iubire la senectute, o iubire întârziată ca și în romanul lui Márquez Dragostea în vremea holerei, apare în filmul lui Radu Gabrea, O poveste de dragoste – Lindenfeld, după romanul lui Ioan T. Morar. Romanța pe fundalul unei istorii nemiloase se ofilește repede din lipsă de consistență a personajelor care evoluează butaforic, așa cum este și satul creat pentru a-l întâmpina pe sasul milionar menit să aducă bunăstarea printre semenii săi.

Kyra Kyralina al lui Dan Pița după romanul omonim al lui Panait Istrati reprezintă cântecul de lebădă gâtuită al unui regizor ce filmează parcă o piesă de teatru care se desfășoară aleatoriu, într-o casă, în pădure, într-un spital, într-o speluncă și nicăieri. Cele două femei frumoase, mamă și fiică, plus un frate trăiesc la antipod, petrecerile cu pețitori și amanți de cupă și teroarea pe care o diseminează la fel de teatral soțul burzuluit și cap al familiei. În toată povestea chefului balcanic cu lăutari și a bătăilor conjugale apar frații soției pentru a regla conturile cu soțul violent, pentru ca apoi familia să se destrame și cei doi copii, frate și soră, să treacă într-o lume plină de ispite și primejdii, unde Kyralina dispare și fratele său o caută fără succes ani în șir. Pe măsură ce filmul se apropie de sfârșit, el devine tot mai nebulos, mai încâlcit, până când nu se mai înțelege nimic.

Mitul american, puțin Hollywood 

Ce ar fi cinematografia americană fără Hollywood? Mitul se cere vizitat la el acasă și chiar asta face David Cronenberg cu Maps to the Stars, un film despre Hollywood, împotriva Hollywoodului, preamărind Hollywoodul, admirabilă colecție de monștri sacri, dar care prin aceasta nu sunt mai puțin monștri. Havana, o actriță pe care vârsta este pe cale să o scoată la pensie, face tot posibilul să joace în rolul mamei sale care i-a terorizat copilăria, dar din al cărei prestigios cadavru de vedetă fiica se alimentează sățios și cu aplomb. Dereglatei Havana i se alătură o întreagă familie de hollywoodieni, unde neurastenia, incestul, piromania, isteria și puțină paranoia se află la ele acasă. În acest climat fragil pică fiica piromană și de aici alte tensiuni revelatoare de angoasă și devianță. Cronenberg nu iartă nimic, totul fiind menit să ne dezguste. Iată cum este de fapt Hollywoodul! pare să ne avertizeze regizorul. Piei, drace!

Chiar dacă nu se petrece la Hollywood, Gone Girl al lui David Fincher plonjează în abisul familiei americane care deține camuflat tot arsenalul de efecte al unui American Psycho. Soțul și soția descoperă aproape simultan inconsistența aflată în spatele ficțiunii pe care au proiectat-o reciproc unul despre celălalt, iar pentru că un divorț ar fi prea simplu, aleg calea unui război conjugal nu departe de războiul de guerilă, făcând ca totul să devină comic și atroce deopotrivă. În același timp, ambii soți fie au intuiția, fie sunt bine consiliați, fiecare în rolul lui, să performeze exact genul de spectacol pe care publicul și-l dorește de la ei. Și reușesc cu rezerve generoase de cinism, ocazie pentru regizor de satiră a familiei americane. Însă, nota bene, cuplul se reface probând soliditatea familiei americane.

Cu Sin City: A Dame to Kill For, franciza lui Frank Miller, ne reîntoarcem la noir-ul clasic, în mitologia metropolei care-și are propriii eroi, de la tot felul de desperados, vânători de recompense, gambleri, dansatoare, amazoane etc. la marii jucători pe scena vieții. (Ba)Sin City prinde contururile unui Las Vegas în combinație cu Atlantic City, doar că mult mai vorace și mai rapace. Mitul american are nevoie de acest creuzet sulfuros din care ies eroii cu suflet mare și pumn de fier, unde sunt corodate în timp chiar și cele mai puternice virtuți și energii și unde monstruozitatea își prezintă de fiecare dată o altă mască.

Blockbuster-ul Godzilla al lui Gareth Edwards face și el parte din aceeași categorie a miturilor urbane de import japonez, dar este adaptat nevoilor timpului. De data aceasta, șopârlele preistorice apar ca de obicei pe fondul crizelor nucleare și se diversifică suficient cât să intre în ring una contra celeilalte, într-un meci arbitrat părtinitor de oameni. 

Ce ar mai fi de spus?

În principiu, că lumea filmului este un teritoriu vast, care merită să fie explorat chiar și la întâmplare. Am revăzut astfel o serie de filme vechi și rămân la unul dintre cele care continuă să mă fascineze, La grande bouffe al lui Marco Ferreri. Ca și în cazul oricăreia dintre arte, fără a te deplasa puțin pe firul istoriei sale, nu vei reuși să înțelegi niciodată această imensă rețea de aluzii, ecouri, rezonanțe, mesaje care circulă permanent de la un film la altul. A vedea înseamnă a revedea.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe